$$$

 Trenul vieții

Autor - Ionel Tudor

Zilele trec implacabil ca vagoanele unui tren care merge spre o destinație necunoscută. Din când în când vezi un vagon restaurant sau unul de dormit. Sau un vagon vopsit altfel care întrerupe monotonia vagoanelor vopsite în culori cenușii. Stai într-o gară intermediară si doar te uiți la vagoanele care trec cu viteză constantă prin fața ta. E o gară mică, de provincie, iar trenul nu oprește aproape niciodată. Uneori, cineva trage semnalul de alarmă și atunci ai câteva secunde șansa să te urci în tren. Dar te gândești că nu știi în ce direcție merge trenul și eziți. Cine a tras semnalul de alarmă nu te strigă, deși tu aștepți acel strigăt de când ai ajuns în gară și te uiți la vagoanele care trec prin fața ta. Te uiți în stânga și vezi șirul de vagoane fără sfârșit care te-au depăsit. Nu se vede locomotiva, e prea departe. Doar știi că undeva există și ea va trage la nesfârșit trenul. Te uiți în dreapta și vazi același șir fără sfârșitt. Ai totuși conștiința faptului că la un moment dat nu mai sunt vagoane. Și nu mai vine nimeni să atașeze altele.

Dacă doar stai și te uiți, e plictisitor și trist. Ai putea face un gest și nu se știe cum, mecanicul de locomotivă l-ar vedea si ar oprii. Dar cât de greu e sa faci acel gest! Pentru că nu știi dacă e trenul tău. Și totuși, alt tren nu mai trece și în subconștient știi asta. 

Și trenul trece implacabil spre nicăieri sau spre oriunde si de la un timp obosești. Te dor piciarele si ai vrea să te așezi undeva. Dar nu ai unde. Gara nu are sală de așteptare.

Și vei rămâne uitându-te la tren până când simți că se apropie ultimul vagon. Și atunci, de oboseală, cazi din picioare și nu mai vazi nimic. Auzi doar ticăitul roților care se îndepărtează și apoi liniște. 

Nimic. 

Tot timpul.

O eternitate.