***

 Mi-e imposibil fără tine

                         Adrian Păunescu

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă

Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,

Ştiu doar că amintirea nu mă lasă

Şi că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,

Femei interesante mă mai sună,

Dar rece şi străin mă simt de toate

Şi nu mă văd cu ele împreună.

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,

Care-a decurs din întâlnirea noastră,

Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă

Şi tu îmi faci cu mâna la fereastră.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?

Tot prostul face pe interesantul

Şi-n condamnarea asta la tăcere,

Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Şi cum să transformăm iubirea-n ură,

De ce nu noi, ci solii să lucreze,

Şi să pătăm simţirea cea mai pură,

Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,

Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,

Dar eu te-am adorat fără criterii,

Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,

Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,

Şi după toată veghea ne-ntreruptă,

Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,

La mine-n braţe îţi fusese bine,

Obsesia iubirii nu mă lasă

Şi-mi este imposibil fără tine.