$$$

 

În iarna lui '84, prima portocală din viața mea a venit învelită în hârtie de ziar. Aveam opt ani, și tata lucra la fabrica de rulmenți din oraș. A venit într-o seară acasă, cu ochii strălucind și mâinile ascunse la spate, de parcă ținea însuși soarele în palmele lui aspre.

"Închideți ochii," ne-a spus celor trei copii care ne-am adunat în jurul lui ca niște pui în jurul cloștii. Când i-am deschis, pe masa din bucătărie stătea ceva rotund și portocaliu, atât de frumos încât pentru o clipă am uitat să respirăm. O portocală - un lucru aproape mitic pentru noi, copiii crescuți cu mere și pere din livada bunicii.

"A primit azi fiecare muncitor câte una," a explicat tata, în timp ce mama și-a dus mâna la gură, surprinsă. În bucătăria mică, mireasma exotică a fructului se răspândea ca o vrajă, amestecându-se cu mirosul familiar de varză murată din beci și lemne arse în sobă.

Cu gesturi încete, aproape ceremoniale, tata a început să curețe portocala. Degetele lui, încă negre pe alocuri de la uleiul de mașină, contrastau puternic cu pulpa strălucitoare a fructului. A împărțit-o în felii perfect egale - două pentru fiecare copil, două pentru ei. Nimănui nu i-a trecut prin cap să protesteze la această împărțire matematică a miracolului.

"Să mâncați încet," ne-a sfătuit mama, care stătea și ne privea cu ochii umezi. Dar cum să mănânci încet prima portocală din viața ta? Feliile au dispărut prea repede, lăsând în urmă doar mirosul pe degete și un gust despre care am vorbit săptămâni întregi.

În noaptea aceea, când m-am culcat, încă simțeam gustul dulce-acrișor pe limbă. Sub plapuma groasă de lână, mi-am lipit degetele de nas, încercând să salvez ultimele urme ale miresmei exotice. În întuneric, am auzit-o pe sora mea mai mică șoptind: "Crezi că mai primește tata una?"

Ani mai târziu, când portocalele au început să apară în magazine și nu mai erau o raritate, n-au mai avut niciodată gustul acela magic. Pentru că gustul primei portocale nu venea din fruct, ci din bucuria împărtășită, din ochii strălucitori ai tatălui meu, din degetele mamei ștergând cu grijă picăturile de suc de pe bărbia celui mai mic dintre noi.

Și acum, când văd grămezile de citrice din supermarket, mă întorc pentru o clipă în bucătăria aceea mică, unde cinci suflete au împărțit nu doar o portocală, ci și fericirea pură a unui moment perfect. Pentru că atunci am învățat că cele mai dulci lucruri din viață sunt cele împărțite cu cei dragi, chiar și când sunt doar câteva felii subțiri de miracol.

Sursa: Viață de Românaș