***

 A P A

Adrian MANIU

Valurile verzi vin în ghirlande.

Simt pleoape galbene de oboseală…

Ochii îmi sunt închişi… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. 

Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.

Şi sunt departe.

Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.

Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri

aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.

Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind şi aleargă, şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.

Valurile vin, cadenţă în şolduri de şopârlă.

Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă şi de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punţi şi când suspină în trestii.

Valurile. Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat ţărmuri scobite.

Tremură frigul sârmelor.

O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi în braţe, să o săruţi, să te sărute, ca să poţi suferi.

O floare frântă.

Sunt unele atât de grele în frumuseţea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.

Ce floare e apa?

În cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în vâltori rotunde bănuieşti sânii, în undirea valului îi simţi înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpăţânat şi răguşit: om.

Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.

Valurile trec.

Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.”