###

 La mormântul lui Emil Racoviță

Pe culmea vremii, stelele se sting,

Iar vântul plânge-n taină peste vreme,

Un geniu stins sub apăsări haine,

Ucis de foame-n Clujul cel hapsân.

O, Racoviță, floare-nțeleaptă,

Ce-adâncuri ai deschis în lumea lor,

Spre ghețuri reci, spre peșteri neumblate,

Ai dus lumina gândului de dor.

Dar ce folos? Când lupii roșii vin,

Sfâșiind cu gheare de tăcere,

Ți-au smuls și pâinea, chipul tău senin,

Lăsându-te uitării și durerii.

Portarul blând, cu mâna tremurândă,

Îți dăruia un colț din suferință,

Dar tu, sătul de-a fi o grea povară,

Te-ai stins în lacrimi, vis și umilință.

Nu te-a acoperit cu aur străinul,

Ci te-au ascuns ai tăi sub vălul greu,

Iar peste ani, când moartea și-a cerut destinul,

Blestemul tău a ars un suflet rău.

O, suflet nobil, dormi-n peșterile reci,

Unde lumina ta mai licărește,

Căci adevărul nu se poate frânge,

Și nici tăcerea nu te prăbușește.

Dar nu, geniu-n lume nu moare,

Chiar dacă hoții l-au vrut prăbușit,

Chiar dacă Clujul, hain, fără soare,

L-a lepădat ca pe-un vis părăsit.

În hrube-adânci, sub piatră și vremi,

Ecoul pașilor tăi încă sună,

Și munții te știu, și ghețarii cei grei,

Și valul uitării pe tine n-apune.

Să vadă cei tineri ce soartă-ai avut,

Cum patria-n lanțuri și-a frânt înțelepții,

Cum foamea te-a stins, cum nimeni n-a vrut,

Să-ți dea o lumină pe drumul tristeții.

Dar iată, blestemul tău s-a-mplinit,

Căci cel ce-a râs s-a sfârșit în durere,

Iar Clujul, cândva, te va ști rătăcit,

Și-n stânca uitării va plânge tăcere.

De sus, din adâncul de stele și gheață,

Tu vezi cum renaște dreptatea-ntr-o zi,

Căci nimeni nu poate să stingă o viață,

Ce-n munți și-n știință va dăinui.

Odihnă să ai, căci peștera-i sfântă,

Și cerul te cheamă cu-al lui infinit,

Iar numele tău printre oameni cuvântă,

Și visul tău mare rămâne-mplinit.

( 2024, 06 septembrie )