$$$

 Ploaia

Autor - Ionel Tudor 

Vai, câtă fericire, ce bine mă simțeam,

Când, răcoroasă, tu, mă sărutai fierbinte

Și însetat de viață, mereu te așteptam

Și îmi intrai adânc în pielea mea, în vintre.

Din ceru-nourat râzând te prăvăleai,

Să-mi potolești cu tine nevoia de iubire

Și-n iarba mea cea verde, ușor te tăvăleai

Și mă simțeai sub tine sorbindu-te-n neștire.

Iar tu, nesățioasă, toți norii îi storceai

Și soarele șăgalnic mă îndemna la viață,

Te așteptam apoi și tu mereu veneai,

Chiar și cu recea rouă în orice dimineață.

Mă mulțumeam cu tine și când lipseai o vreme,

Căci lacrimile tale de dor îmi făceau bine,

Te așteptam flămând foșnind din crizanteme

Și-orice sărut al tău se răspândea în mine.

Dar anii au trecut, mă vizitai mai rar

Și trupul meu arid a început să crape,

Dar ție nu-ți păsa, nici cu un strop măcar

Nu mă mai atingeai să-mi amintești de ape.

Fără sărutul tău pe corpul însetat,

Nici să zâmbesc nu pot, și nici măcar să țip,

Te-ai dus pe alte plaiuri, de mine ai uitat,

O să-mi dispară iarba, voi deveni nisip.

Și de te vei întoarce când eu voi fi deșert,

Degeaba mă vei plânge cu lacrimi viitoare,

Căci eu nu voi renaște, c-am devenit inert

Și n-o să am puterea să-ți dau măcar o floare.

Vreau să plouă cu mult soare, cu lumină, cu iubire,  

Să-mi pătrundă în ființă, dar cât încă pot rodi,

Vreau să-ți simt sărutul magic cu un strop de fericire,

Fără tine, ploaia vieții, simt că n-o să pot trăi!

Nov. 2021