$$$

 STRĂINUL

Adrian PĂUNESCU 

Tot mai străin și tot mai fără nimeni

Și sângele-mi îngheață pe cuțit

Ridic către oglindă mâna stângă

Și, vai, găsesc un braț îmbătrânit.

Și sparg oglinda și-mi însânger brațul

Și cioburile peste față-mi vin

Și mă trezesc din nou fără de nimeni

Și sângele în trup mi-l simt străin.

Cu Eminescu, la căderea morții,

Murmur un vers al lui, numai un vers

„Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec",

Și lâmpile s-au stins în univers.

Ce spornică e negura pe lume

Și, vai, mă simt noptatec și stingher,

Scriu la lumina cărunteții mele,

Scriu la lumina stelelor din cer.

Tot mai bătrână, mâna mea culege

Îmbătrânite cioburi de oglinzi,

Îmi duc singurătatea la ospiciu

S-o îmblânzesc cu-a altor suferinzi.

Nu m-ar mira și câinii să mă latre,

Acasă în permisie când vin,

Așa de-mbătrânit mă simt, în toate,

Așa de singur și așa străin.

Îmi voi traduce într-o altă limbă

Durerea din limbajul prea comun,

Deși-nțeleg că e intraductibil

Și tot ce simt și tot ce vreau să spun.

Mă uit la fata mea ca la o alta,

Și-abia mă regăsesc în fiul meu,

Și rog pe Dumnezeu să grațieze

Tot ce-a greșit străinul ce sunt eu.