$$$

 AISHA

Aisha a fost soția preferată a Profetului după Khadija, prima sa soție, căreia i-a rămas credincios, monogam până la moartea ei (în 619). Dar Aisha strălucește și cu propria ei lumină, nu este pur și simplu luminată de reflectarea prestigiului Profetului: a fost o protagonistă a vieții timpului ei.

Aisha a fost fiica lui Abu Bakr, un prieten apropiat al lui Mahomed și unul dintre primii convertiți la islam, primul dintre califii îndrumați corect care i-au succedat profetului (a domnit între 632-634). Potrivit surselor, care nu sunt omogene, Aisha a fost promisă Profetului când avea șase ani (sau nouă). Căsătoria a fost celebrată devreme, dar a fost desăvârșită când fata ajungea la pubertate, la nouă sau zece ani (sau la paisprezece). De fapt, este obișnuit printre majoritatea popoarelor din Orientul Mijlociu și Africa să plaseze menstruația ca o linie de despărțire între copilărie și atingerea maturității. Aisha a obținut imediat un loc privilegiat în haremul lui Muhammad (care după Khadija s-a căsătorit de mai multe ori, uneori din pasiune, alteori din motive politice și diplomatice). Este posibil ca celelalte soții ale Profetului să fi fost invidioase pe ea, al cărui iatac l-a vizitat cel mai des Trimisul lui Dumnezeu. La fel cum – se pare – însăși Aisha era invidioasă și plină de ciudă față de amintirea pe care o avea soțul ei despre Khadija, deși era moartă și îngropată. „Nu înțeleg ce a văzut la bătrâna aceea fără dinți”, se spune că Aisha a spus, făcând aluzie la regretul lui Muhammad pentru cea care o precedase. Căsătoria dintre Aisha și Profet nu a produs copii, dar acesta din urmă a luat-o adesea cu el, chiar și în timpul expedițiilor militare.

În timpul uneia dintre acestea, tabăra a fost distrusă în timp ce Aisha plecase să aibă grijă de ea însăși, așa că fata a fost „uitată” de caravană și lăsată în urmă. Ea ar fi putut să se rătăcească sau să aibă întâlniri neprevăzzute cu dușmanii, dacă nu ar fi fost interceptată de un călăreț beduin tânăr (și chipeș), care a adus-o înapoi în tabăra Profetului. Imediat s-au răspândit zvonuri rele și bârfele cu ce s-ar fi putut întâmpla când Aisha și tânărul beduin s-au aflat singuri. Ginerele și vărul lui Muhammad, 'Ali, care era destinat să devină al patrulea calif, l-a sfătuit pe profet să divorțeze de tânăra sa soție pentru a reduce suspiciunile. Aisha era furioasă de această imixtiune a lui ‘Ali, față de care, din acel moment, a simțit o ură sinceră și de neiertat (și această ură va fi decisivă pentru soarta islamului, așa cum vom vedea mai târziu). Din fericire, o revelație a venit să rezolve problema spinoasă și să o exonereze pe Aisha: „Cu siguranță, cei care au inventat calomnia sunt mulți printre voi... și fiecare dintre cei care o răspândesc va primi în schimb ceea ce a câștigat cu păcatul său...” (Coran, 24.11).

Aisha a rămas foarte aproape de Profet în ultimii ani ai vieții sale. Acest lucru a făcut-o una dintre cele mai sigure surse de informații despre spusele și faptele Mesagerului lui Dumnezeu, vorbe și fapte care alcătuiesc sunna sau „comportamentul” căruia fiecare musulman bun credincios este obligat să i se conformeze. Multe tradiții au fost transmise de Aisha, care și-a asigurat astfel un rol proeminent în panteonul tradițional masculin al transmițătorilor sunnei.

Sursele ne spun că era o femeie independentă căreia nu se temea să-l mustre și să-l certe pe veneratul ei soț când cei doi se certat în familie. Mai mult, în brațele lui Aisha, Profetul a ales să moară. La începutul verii anului 632, când era foarte bolnav, suferind printre altele de dureri de cap chinuitoare, lui Mahomed îi plăcea să-și odihnească capul în poala soției sale preferate. Și tocmai în această poziție l-a cuprins moartea într-o zi de iunie.

Aisha era încă tânără. Rolul ei de văduvă a Profetului i-a cerut să rămână izolată și rezervată. Nu a avut nimic de spus când tatăl său Abu Bakr, apoi 'Umar (634-644), apoi 'Uthman (644-656) au fost aleşi în califi, dar când 'Uthman a fost asasinat, a avut şansa de a reveni în prim-plan. În primul rând, ea și-a ridicat vocea pentru a condamna fără rezerve crima, cerând împreună cu doi tovarăși prestigioși ai Profetului, Talha și Zubayr, ca vinovații să fie aspru pedepsiți. Dar 'Ali, dușmanul său principal, a fost ales în califatul din Medina, iar 'Ali (un gest cu consecințe care au provocat un război civil) nu a vrut sau nu a putut să-i urmărească pe asasinii lui Othman cu severitatea necesară. Prin urmare, Aisha discută cu Talha și Zubayr pentru a condamna atitudinea lui Ali și pentru a refuza să recunoască legitimitatea funcției sale. Aceasta a fost o scindare suplimentară în cadrul comunității musulmane, a doua după cea care a dus la asasinarea lui Othman. Armele au fost luate și armatele lui Talha și Zubayr, pe de o parte, și ale lui 'Ali, pe de altă parte, s-au ciocnit într-o luptă decisivă în Irakul de jos (sfârșitul anului 656). Aisha a urmărit lupta dintr-un baldachin montat pe o cămilă brună. Încrâncenarea a fost atât de extraordinară încât bătălia a fost numită de fapt „bătălia cămilei” (a Aishei). Baldachinul a fost străpuns de multe săgeți și soția Profetului a fost, de asemenea, rănită ușor. Cu toate acestea, rezultatul bătăliei s-a întors în favoarea lui 'Ali. Talha și Zubayr au fost uciși, iar rebela Aisha a fost trimisă înapoi la Medina și forțată la o tăcere considerată mai potrivită pentru soarta ei de văduvă.

Din acest moment, practic nu se mai știe nimic despre ea. Cert este că ea a mai trăit mulți ani, murind probabil la șaizeci de ani în jurul anului 678. S-a spus că dacă Aisha ar fi fost de partea învingătoare la Bătălia Cămilei, ceva s-ar fi schimbat pentru viitorul femeilor în Islam. Cu siguranță, iubita Profetului era pe deplin conștientă de rangul și puterea ei, iar experiența ei pământească demonstrează că misoginismul care a predominat în Islam nu a fost neapărat scris în originile acelei religii.

Surse:

Aisha în „Encyclopedie de l'Islam”, ediția a II-a, vol. Eu, Brill, Leiden 1960

Nabia Abbott, Aisha, iubita lui Mohammed, Londra, Saqi Books 1985

Fatema Mernissi, Femeile Profetului: condiția feminină în Islam, Genova, ECIG 1992