***

 MANASTIREA VĂCĂREȘTI ar fi împlinit azi 309 ani.

Povestea Mănăstirii Văcăreşti

Autor: Andreea Romeghe

Data viitoare când mergi în Sun Plaza de la Piaţa Sudului te invit să-ţi imaginezi următoarea poveste:

A fost odată ca niciodată o mănăstire frumoasă cum nu s-a mai văzut până atunci în creştinătatea ortodoxă răsăriteană. Aceasta purta numele de Mănăstirea Văcăreşti şi îşi începea istoria în anul 1716, la marginea de sud-est a Bucureştiului, acolo unde se sfârşeşte Calea Văcăreşti.

După moartea lui Constantin Brâncoveanu şi a urmaşului său Ştefan Cantacuzino, cele două principate, Moldova şi Ţara Românească, au intrat sub stăpânirea domnitorilor fanarioţi. Primul a fost Nicolae Mavrocordat. Numit la tron în Ţara Românească, el a început în 1716 ctitoria ansamblului Mănăstirii Văcăreşti, pe Dealul Văcăreşti, acoperit odinioară cu podgorii. Îndeplinind atât funcţie monastică, cât şi de curte domnească, mănăstirea era impresionantă prin dimensiuni – se întindea pe o suprafaţă de 18.000 de m² – şi prin valoarea culturală şi artistică, fiind una dintre cele mai importante monumente arhitecturale realizate în stil brâncovenesc. Înconjurată de ziduri groase de fortificaţie, construirea mănăstirii a fost terminată în 1722. 

La doi ani distanţă a fost sfinţită noua Biserică din incinta mănăstirii, purtând hramul Sfânta Treime. Era una dintre cele mai mari biserici din ţară la acea vreme, fiind decorată cu picturi murale originale aparţinând stilului brâncovenesc. După moartea lui Nicolae Mavrocordat, fiul său, Constantin, a finalizat construcția, adăugând în partea de răsărit a ansamblului un Paraclis zugăvrit cu sfinţi şi scene biblice.

 

Ansamblu Mănăstirii Văcăreşti cuprindea şi un palat domnesc, o tipografie, o şcoală grecească şi una dintre cele mai bogate biblioteci de la acea vreme, conţinând multe dintre cărţile şi manuscrisele valoroase acumulate de Nicolae Mavrocordat în tipul domniilor din Moldova şi Ţara Românească. 

Aşadar, Mănăstii Văcăreşti îi fusese iniţial destinat să devină un puternic centru cultural al Ţării Româneşti şi al întregii regiuni. Însă vremurile şi conducătorii oraşului aveau să-i decidă, treptat, o altă soartă.

Astfel, în secolul XIX, Mănăstirea a fost transformată în închisoare şi sub acest chip şi nume va fi cunoscută de mulţi până la sfârşit. Aşa era obiceiul în acele timpuri: în cazuri deosebite, mănăstirile serveau drept închisori pentru condamnaţii politic. 

În Regulamentul Organic din anul 1831 se prevedea pentru întâia oară construirea unor clădiri speciale de detenţie, însă, din lipsa banilor, acest lucru nu s-a realizat imediat. 

Aşa că, la 1848, au fost închişi între zidurile şi frescele mănăstirii revoluţionari precum Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Gheorghe Magheru şi I.C. Brătianu. 

În 1864, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti şi cu răscoalele ţărăneşti, mănăstirea a fost transformată oficial în închisoare. Astfel beciurile Casei Domneşti au devenit temniţe şi aşa aveau să rămână de atunci înainte. 

Mănăstirea Văcăreşti a fost astfel, la rândul său, condamnată să-şi piardă renumele pe plan cultural şi spiritual.

Biserica şi Paraclisul au fost lăsate în voia timpului, frumuseţea şi bogăţia arhitecturală a ansamblului monastic începând să se deterioreze treptat. 

În perioada interbelică, la Văcăreşti au fost întemniţaţi, tot din motive politice, şi scriitori precum Tudor Arghezi, Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu. 

Un alt nume cunoscut ce a trecut prin aceaste locuri este şi Corneliu Zelea Codreanu, care avea să afirme că numele organizaţiei pe care a înfiinţat-o – Legiunea Arhanghelului Mihail – a fost inspirat de icoana Arhanghelului de pe uşa din dreapta altarului Bisericii de la Văcăreşti. 

Tot între cele două războaie mondiale au fost închişi aici şi comunişti precum Ion Costache Frimu sau Gheorghe Cristescu. Se spune că la Văcăreşti ar fi ajuns şi Nicolae Ceauşescu în tinereţe ca deţinut politic, ceea ce i-ar fi alimentat dorinţa de a distruge aceste locuri. Însă dovezi în acest sens nu s-au găsit.

 

Între 1936 şi 1937 Biserica şi Paraclisul au fost restaurate, împiedicând astfel pentru moment degradarea şi mai puternică a monumentului Văcăreşti. Însă, după cel de-al II-lea Război Mondial, restaurarea s-a oprit şi fondurile au fost îndreptate spre dotările închisorii. 

Până la începutul anilor 1970, Văcăreşti juca rol de închisoare de triere pentru deţinuţii politici din perioada comunistă. 

Între 1973 şi 1974 s-a decis evacuarea închisorii şi începerea unor lucrări de restaurare, planul fiind ca vechea mănăstire să fie transformată într-un Muzeu de arhitectură şi artă tradiţională.

Cutremurul din 1977 a produs noi avarii ansamblului, însă nicio daună ireparabilă.Cu toate acestea, evenimentul i-a oferit lui Nicolae Ceauşescu pretextul de a demola Mănăstirea Văcăreşti, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte zone vechi din Bucureşti bogate în istorie şi cultură. 

Iniţial, în locul fostei închisori, Ceauşescu dorea să ridice un Palat de Justiţie, apoi o sală polivalentă cu o capacitate de 12.000 de locuri, pentru ca în final, în 1988, să se toarne fundamentul pentru ceea ce urma să devină Consiliul Naţional al Democraţiei Muncitoreşti.

Martoră şi victimă a schimbărilor de regimuri, ideologii şi vremuri, lăsată în grija nimănui, Mănăstirea Văcăreşti s-a degradat şi mai tare, iar între 1986 şi 1987, la decizia definitivă a lui Nicolae Ceausescu, este demolată. 

Protestele arhitecţilor şi oamenilor de cultură, ale organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale nu au fost suficiente pentru a o salva. Din întreg ansamblul a mai rămas o infimă parte, împrăştiată în mai multe zări. 

Câteva coloane de piatră, capiteluri, brâie, părţi de ancadramente au fost transportate la Palatul Mogoşoaia şi la Mănăstirea Cernica. 

Din 2500 de m² de pictură murală, în momentul demolării au fost pregătiţi pentru transportare doar 1000 de m², dintre care în final fiind extraşi doar 140. 

O parte din ce a rămas din ansamblul Văcăreşti se află şi la Muzeul Naţional de Artă a României.

Discuţii despre reconstrucţia Mănăstirii Văcăreşti au existat după 1989, însă planurile au fost abandonate din motive economice. Între 2007 şi 2008, pe vechiul loc al Mănăstirii şi al Închisorii Văcăreşti, a luat până la urmă fiinţă ceva: s-a ridicat complexul comercial Sun Plaza.

Bibliografia consultată şi recomandată pentru lecturi aprofundate asupra temei:

Alexandru Panaitescu – Remember Mănăstirea Văcăreşti, editura Simetria 2008

Octavian-Dumitru Marinescu – Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti de la origini până astăzi, editura Basilica a Patriarhiei Romane, 2012

Gheorghe Leahu – Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, Arta Grafică, 1996