***

 Mistrețul cu colți de argint 

Ștefan Augustin Doinaș 

Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-și cu greu prin hațișuri cărarea,

cânta dintr-un flaut de os și zicea: 

- Veniți să vânăm în păduri nepătrunse

mistrețul cu colți de argint, fioros,

ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse

copita și blana și ochiul sticlos... 

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistrețul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roșii, ori iepurii mici ... 

Dar prințul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuș căprioara cuminte

și linxul ce râde cu ochi sclipitori. 

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviți cum se-nvârte făcându-ne semn

mistrețul cu colți de argint, nu departe:

veniți să-l lovim cu săgeată de lemn!... 

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteț.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Și apa sclipea ca un colț de mistreț. 

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviți cum pufnește și scurmă stingher,

mistrețul cu colți de argint, peste plaiuri:

veniți să-l lovim cu săgeată de fier!... 

- Stăpâne, e iarba foșnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneț.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Și iarba sclipea ca un colț de mistreț. 

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviți unde-și află odihnă și loc

mistrețul cu colți de argint, din poveste:

veniți să-l lovim cu săgeată de foc!... 

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreț.

Dar el îi răspunde întorcându-se: - Taci...

Și luna sclipea ca un colț de mistreț. 

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreț uriaș, și cu colții

îl trase sălbatic prin colbul roșcat. 

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistrețului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge?

Ce veștedă frunză mă bate mereu?... 

- Stăpâne, mistrețul cu colți ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prințul răspunse-ntorcându-se. - Taci. 

Mai bine ia cornul și sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creste luna

și cornul sună, însă foarte puțin.