***

 Constanţa Buzea despre fostul soţ, Adrian Păunescu:''Rănită, minţită, nu mă văd în stare să-l iert"

Constanţa Buzea nu a participat, în 2010, la înmormântarea fostului ei soţ,  Adrian Păunescu, deşi au fost căsătoriţi timp de 16 ani

În jurnalul „Creştetul gheţarului”, editat în 2009, poeta Constanţa Buzea, care a murit pe 31 august 2012, la vârsta de 71 de ani, descria tot coşmarul pe care l-a trăit alături de Adrian Păunescu (1943-2010). Cei doi au fost căsătoriţi în perioada 1961-1977.

Constanţa Buzea nu a participat la înmormântarea din 2010 a poetului Adrian Păunescu, cel care îi fusese soţ timp de 16 ani. Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (născută în 1967) şi pe Andrei (născut în 1969). Ioana a murit la vârsta de 44 de ani, la un an după trecerea în nefiinţă a tatălui ei.

O mare amărăciune se simte din însemnările Constanţei Buzea din jurnalul ei, „Creştetul gheţarului”, editat de Humanitas în 2009. În timp ce delicata poetă este o sensibilitate rănită, Adrian Păunescu apare ca un monstru conjugal, ca un tiran plin de cinism, care a putut să-i mărturisească, la puţină vreme după ce-i născuse primul copil, că a înşelat-o şi că a devenit aproape în acelaşi timp tatăl a două fetiţe gemene.

"Viaţă tensionată, enervări absurde urmate de hilare reveniri şi înduioşările lui. Urât zăcământ aş răscoli dacă aş nota la infinit ce mi se întâmplă zilnic, prin ce fiori de frig trece sufletul meu. Energia celuilalt, agitaţia lui fără istov, dar şi absenţele nemotivate pe mine mă sperie.

Şi, fără să i pese de efect, mi se spovedeşte din orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene. Rănită, minţită, nu mă văd în stare să-l iert. Pe el nu-l absolv de vinovăţie. Instantaneu amestec de stupoare şi greaţă", scria poeta în „Creştetul gheţarului”. 

Agitaţia este la el o stare firească

Constanţa Buzea avea aproape treizeci de ani în momentul iniţial al Jurnalului, dar deja nu mai are iluzii în ceea ce-l priveşte pe partenerul ei, pe care-l priveşte critic, reproşându-i lirismul excesiv.

„Agitaţia este la el o stare firească, indispensabilă, inevitabilă, dar pe mine mă scoate din ritmul propriu, intens, interiorizat. În casa în care el vine şi doarme cîteva ceasuri, nu-mi vine nici mie să stau peste zi. Nu-i duc dorul, deşi, cîteodată, din orgoliu, mă simt singură.

Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în discursiv, în anecdotic. Senzaţia că politica îi exploatează resursele, în defavoarea poeziei. Cartea lui a avut succes şi asta i-a dat o oarecare linişte, care nu va dura. Va vrea mai mult“. 

Un text din 21 ianuarie 1969 îl arată pe Adrian Păunescu suferind din dragoste. 

Nana-Otilia, numele sub care noua iubită a soţului ei apare în „Jurnalul" Constanţei Buzea, ar ascunde pseudonimul literar al Anei Blandiana şi numele său real, Otilia Coman. 

„Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Nana Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa. Au descărcat, mirosind a zăpadă, în mijlocul mesei noastre rotunde, o plasă cu mere roşii, de vis.  Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire..." 

Despre suferinţa din iubirea sa pentru Nana-Otilia, Adrian Păunescu scria  în volumul de poezii „Fântâna somnambulă", apărut în 1968. Această perioadă este redată şi de Constanţa Buzea în jurnalul ei. 

„În vremea aceea, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişîndu-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice.

Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii şi se apuca de scris. Scria şi mă chema să mi le citească“. 

FRAGMENTE JURNAL

"Adrian are mereu de plătit datorii

2 martie 1969  Mi-e cu neputinţă să fac ordine după mutare... Zugravi în casă, ca melcii, tărăgănează treaba de la o zi la alta. în schimb cer bani, ameninţând că nu mai vin fără plată în avans. Compun şi expediez scrisori cu noua noastră adresă. El doarme. Când se trezeşte mergem să votăm. De Mărţişor mi-a dăruit un pat de răchită, cât să încap în el singură. Şi o cergă flocoasă imensă. Mă gândesc că ne-ar mai trebui o antenă tv... 

Mâncăm la Casa scriitorilor împreună cu colegul lui de liceu Paul Bobonete Finescu. Adrian are de plătit mereu datorii. Se împrumută în stânga şi-n dreapta. Florica vine printre primii să ne vadă în noua locuinţă. Seara, mărţişoare, cafea, serial în familie, Sfântul. Ieri am dactilografiat 64 de pagini - un record! Ce coincidenţă, - poezii din 1964. Premiul e pe sfârşite... 

Naşterea se poate declanşa oricând

8 martie  1969  Din luna a opta încep pericolele. Naşterea se poate declanşa spontan. Şi cu Ioana au fost câteva alarme false. Când vine sorocul, ştiu ce mă aşteaptă. Anestezia ca o electrocutare, serul otrăvind măduva spinării, pulverizân­du-mi coloana când acul scurt pătrunde printre vertebre. îmi pierd consistenţa, mă degaj ca un fum şi nu mai pot controla decât vag realitatea. Apoi arsura primei trasări cu bisturiul la baza pântecului. Durerea se va şterge instantaneu. Aud ce se întâmplă şi ce se vorbeşte. 

O clipoceală şi vocile celor din asistenţă. Extragerea pruncului şi primul lui scâncet agresiv. Senzaţia de frig, de greaţă, de pierdere. Mi se injectează glucoză? Mă încălzesc, îmi revin.

Coaserea apoi, meticuloasă, clemele. Mi se pune în vedere să nu tuşesc, să nu strănut. Intrarea în convalescenţă, refacerea lentă, contemplarea pruncului, felicitările, emoţia primului lapte, furia laptelui, prima hrănire la sân, care dă o senzaţie erotică de vis. înflorirea de la o zi la alta, ca o schimbare la faţă, din somn, din supt. Şi de-atunci înainte, gata, crezi pentru totdeauna că episodul dulce-amar al sarcinii va fi uitat.

Revenirea la normalitate, care nu înseamnă neapărat reluarea traseului de dinaintea sarcinii. îmi fac griji, îmi fac curaj. Mă simt infinit obosită, anemiată, în urmă cu somnul, fără reacţii spontane la agresiuni, ferindu-mă de atingeri, timidă, pudică, tăcută... 

Se vaită la telefon

12 martie 1969  O săptămână de gripă cu tuse şi piept iritat, fără febră mai sus de 37 cu unu, ca de obicei. În situaţii similare el face reacţii spectaculoase, ridică în picioare toată casa, zace morocănos, transpiră abundent, panicat, rău la boală. Se vaită la telefon, vorbeşte răguşit mimând o anemie în glas. Află toată lumea, se leagă la cap în prosoape şi arată ca Marat în baie în propriul pat. Simt şi eu că mă usuc şi mă sufoc de la vaporii de Palux, dar şederea în pat nu e de mine... 

Ploaie viscolită. Foşnetul înfundat şi apos al străzii. în intersecţie, miliţianul şi fluierul lui fără nuanţe. Frânele şi opintirile maşinilor la stop. Calendaristic se-apropie Sfintele Paşti, dar n-a înfrunzit nici măcar sălcioara. Anul trecut pe vremea asta, în saloane bolnavele aveau narcise şi liliac în borcane, pe noptiere. Anul trecut pierdeam o sarcină, o fetiţă, pe care am botezat-o în gând Anamaria. Vinovată mă întreb cum ar fi fost acel copil dacă l-aş fi dus, periculos, până la termen?... " ("Creştetul  gheţarului", Humanitas, 2009)