***

 George Coșbuc, stins de durere după moartea fiului său

George Coșbuc s-a născut pe 20 septembrie 1866, la Hordou, lângă Bistrița, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Viitorul poet și-a petrecut copilăria în satul natal, învățând să citească la vârsta de 5 ani de la Tănăsucă Mocodean, cântăreț la biserică, a început studiile la școala primară confesională greco-catolică în toamna anului 1871, dar a întrerupt cursurile după clasa I, din motive de sănătate. Din toamna anului 1873 a fost înscris la școala greco-catolică din Telciu, unde a învățat germana de la unchiul său, Ion Ionașcu, care era directorul școlii. Din clasa a IV-a a urmat Școala Normală din Năsăud, pe care a terminat-o în 1876, apoi s-a înscris la Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud.

În această perioadă George Coșbuc a început să scrie versuri, pe care le-a publicat în paginile revistei Muza someșeană, a făcut traduceri din Friedrich Rückert și Sándor Petőfi și a scris o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.

În mai 1884 tânărul a susținut examenul de bacalaureat, apoi s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Franz Josepf din Cluj, începând să colaboreze cu gazeta Tribuna din Sibiu. În noiembrie 1886, bolnav și având dificultăți materiale, s-a retras de la facultate, frecventând doar câteva cursuri universitare.

A continuat însă colaborarea la Tribuna, iar Ioan Slavici, directorul revistei, și-a propus să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacție, unde a ajuns în august 1887, pentru o perioadă de doi ani. În această perioadă a apărut poemul Nunta Zamfirei, care a fost preluat în Convorbiri literare, în martie, 1890 și apoi citit la ședința Junimii, în București.

La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu l-a chemat pe George Coșbuc la București, unde a ajuns la mijlocul lunii decembrie 1889, oferindu-i un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice

Nemulțumit de birocrație, Coșbuc a demisionat din postul de funcționar și a fost cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau manualul “Carte românească de citire”.

În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului Constantin Sfetea, fiica unui comerciant înstărit din Brașov, și, în același an, la Craiova, s-a născut unicul său fiu, Alexandru.

În 1896 poetul a publicat volumul “Fire de tort”, a realizat traducerea “Eneidei” lui Vergiliu și a început să colaboreze cu publicațiile “Povestea vorbei” și “Literatură și artă română”. În martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor l-a numit pe Coșbuc în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor și a primit conducerea revistei “Viața literară”, fiind numit și în postul de referendar la Administrația Casei Artelor.

Cel mai greu moment al vieții va veni la sfârșitul lunii august 1915, când Alexandru, fiul său, care avea doar 20 ani, a murit într-un teribil accident de automobil.

Revista Unirea din 14 septembrie 1914 consemnează:

“Moartea tânărului Coşbuc.

Cetim în ziarele din Bucureşti despre marea nefericire ce a ajuns familia poetului nostru Coşbuc. În zilele trecute, tânărul Coşbuc a călătorit cu un automobil de la Craiova spre Băieşti. Automobilul era condus de dl. Alexandrescu, proprietar. Din cauza direcţiei greşite, automobilul, având o viteză mare, s-a răsturnat consecutiv de mai multe ori, producând moartea momentană a dlui Alexandrescu, urmând la scurt timp şi decesul nefericitului tânăr Coşbuc. Familiei îndoliate, pentru pierderea unicului fiu, îi trimitem cele mai sincere condoleanţe. Citim în „Viitorul”: „Un stupid accident de automobil, în care şi-a găsit moartea fiul marelui cântăreţ al neamului, George Coşbuc, a zdrobit de durere pe autorul „Baladelor şi Idilelor”.

O durere neașteptată a rănit adânc inima celui mai duios dintre cântăreții neamului nostru – poetul Gheorghe Coșbuc: un groaznic accident de automobil a răpus pe fiul său, Alexandru, dus în excursiune în ținutul Gorjului.

Faptul tragic a fost relatat prin ziare prin toate amănunțimile și el a impresionat pe toți aceia care l-au cetit. Mulți s-au gândit, în primul moment, la autorul Baladelor și Idilelor care, între pretinii intimi, își povestea adevărata dragoste ce o avea pentru copilul său.

Aici, la Iași, într-un superb amurg de vară, l-am auzit pe poet povestind multe din năzbâtiile ce i le făcea copilul – pe atunci un micuț – și am putut vedea cum în ochii săi strălucea acea nețărmuită dragoste părintească dublată de vibrarea unui temperament de artist.

Micuțul acela făcea deliciul poetului și tânărul de azi în care părinții își puneau atâta nădejde nu mai este. Înfiorătorul său sfârșit a fost anunțat prin următorul necrolog de către poet și tovarășa sa de viață, doamna Elena Coșbuc:

Mama sa, Elena, și tatăl său, George, cu durere vestesc pe cei ce au iubit ori au cunoscut pe fiul lor, Alexandru Coșbuc, că lângă Tg Jiu, miercuri, 29 august, a murit de o groaznică moarte într-un accident de automobil.

Adus în București, va fi îngropat în cimitirul Șerban Vodă la orele 3 p.m. duminică, 30 august, în ziua acelui sfânt al cărui nume l-a purtat sărmanul în zilele vieții sale, care atât de scurtă i-a fost măsurată.

Aducă-și cu drag aminte de fiul nostru toți aceia cărora le-a făcut vreodată vreo plăcere ori vreo bucurie, de bunătatea inimii sale și cu drăgălășenia sufletului său cel necontenit vesel.

Așa a anunțat poetul moartea fulgerătoare a fiului său drag. În durerea covârșitoare care i-a cuprins sufletul, poetul și-a păstrat întreaga bunătate a inimii cu care a adus la cunoștință moartea fiului său, înhumat chiar în ziua onomasticei sale…

Simți parcă din cetirea acestei impresionante înștiințări toată jalea părintească, iar în minte îți reînvie și mai puternic finalul filosofic din Moartea lui Fulger:

Nu cerceta aceste legi!

Că ești nebun când le-nțelegi!

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!”

Coșbuc a suportat foarte greu șocul, s-a izolat și a încetat să mai publice. Nicolae Iorga scria la acel moment: „O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”

Pe 24 februarie 1918, avea să apară în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, “Vulturul”.

Pe 9 mai 1918, după trei ani de la dispariția iubitului său fiu, poetul George Coșbuc a murit la București, la doar 51 de ani. “Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântare, iar Nicolae Iorga a publicat un necrolog pe care îl încheie dureros: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

La cinci ani după moartea lui Coșbuc, Octavian Goga l-a omagiat la Academia Română: “Când l-am zărit, întâia oară, sunt vreo douăzeci de ani de atunci, strecurându-se pe calea Griviţei cu trupul lui uscăţiv, adus puţin de spate, cu privirile pierdute sub pălăria cu bordure largi, am simţit că nu vede nimic din apropiere, n’aude nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism spre o ţintă care e undeva departe, foarte departe… Aşa mi-l închipui că a fost de la început. Copilăria, amintirile, barba de apostol a părintelui Sebastian, glumele de la Năsăud, mama de pe prispă, basmele cu Pipăruş şi Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o nemărturisită povară pe umerii îndoiţi prea de vreme. El le alinta, în fiecare ceas, le orânduia, Ie netezea cu patimă şi cu delicateţe, se înfăşură în dantelele lor uşoare, le stropea cu plâns şi cu flori de busuioc, iar într’o zi le-a adunat una lângă alta, scumpeturi într’o ladă de zestre ţărănească, minunată cu crestături şi arabescuri înflorite şi le-a zis: Balade şi Idile”.

(Fragment din discursul despre George Coşbuc, rostit de Octavian Goga în şedinţa solemnă a Academiei Române din 10 Mai 1923)

Revista Universul literar din noiembrie 1938 publica un reportaj impresionant semnat de Radu A. Sterescu, realizat în casa soției poetului, doamna Elena Coșbuc:

“La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coşbuc şi încă o doamnă cu păr coliliu — aflu mai apoi că se numeşte doamna Tilici — lucrează la ciorapi.

– Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea”, mă lămureşte stânjenită din lucru doamna Coşbuc. Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără, energică, inteligentă.

– Puiul mamei, şopteşte soţia poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani şi şaisprezece zile. A murit într’un accident de automobil. De focul lui s’a prăpădit bădica.

Sora doamnei Coşbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepţional. Ştia englezeşte, franţuzeşte, nemţeşte şi italieneşte. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dânsa, a făcut dintr’o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos nişte lentile de la un binoclu, a mai meşterit ce-a meşterit şi a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătării decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate. Când era mic, reia firul doamna Coşbuc, îi plăcea să şadă lângă bădica şi să scrie.

– Tată iagă, spunea el, să-mi faci şi mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta şi copiii mei.

Şi iarăşi o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.

– Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, şi fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie” din care mai ţiu minte această strofă:

Mamă mare dragă, / Vezi de te fă bine. / E frumos afară, /Primăvara vine.

Camera unde lucra „puiul mamei” a rămas aşa cum a lăsat-o el. Când şterge praful servitoarea, supravegheată de doamna Coşbuc, nu mişcă niciun obiect de la locul său. În fund, în dreapta patului, în stânga un paravan după care îşi făcea de joacă cu prietenii, de-o parte şi de alta biblioteci cu cărţi multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci şi mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într’una.

Mama şi mătuşa se desprind cu greu din camera în care pluteşte amintirea copilului iubit. Trecem într’ o încăpere mare din stânga salonului. În colţul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coşbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga, un bust al lui Dante, iar în dreapta ediţii diferite ale Divinei Comedii, Biblia, Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate şi clasate cu grijă de doamna Coşbuc, fotografii, scrisori, notiţe. Toate cărţile citite de Coşbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roşu, albastru şi negru şi acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care şi-a făcut adnotări. Şi când te gândeşti că despre acest cititor cum puţini a numărat ţara noastră emina mente agricolă, s’au găsit oameni care să spună că era leneş. (…)

Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul bădicăi.

– Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune doamna Coşbuc. Iar eu plângeam în camera lui. Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile duşmanilor îl dureau. Nu se îndoia nicio clipă însă de izbânda noastră finală. Păcat că n’a trăit să-şi vadă visul înfăptuit. La doi ani şi opt luni după moartea băiatului, adică în ziua de 26 Aprilie 1918 stil vechi (după stil nou, 9 mai) între orele 12 şi 1, Coşbuc a trecut în lumea drepţilor.

Iată cum povesteşte soţia sa ultimele-i clipe: „ În ziua de 23 şi-a serbat onomastica. Zilele următoare a fost tot neliniştit. Avea fierbinţeli şi apoi îl lua cu frig. În ziua morţii se plimba agitat prin casă. I-am făcut un ceai, îmi cerea într’una bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam şi-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai auzit. Mirată, m’am uitat după el. Era căzut între două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neînţeleasă şi am început să-l strig. N’a răspuns, nu mai putea răspunde. În momentele acelea nu mai ştiam ce să fac. Alergam spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că aveam soneria la îndemână şi nu ajungeam până în bucătărie pentru că mi se părea că înapoindu-mă aş putea fi de ajutor. Vecinul de la etaj m-a auzit strigând şi a chemat pe nişte sanitari germani cari n’au putut face altceva decât să constate moartea. Congestie cerebrală sau criză de inimă. Cine poate şti?”