***

 Krikor Zambaccian, armeanul care și-a donat statului colecția de artă

Krikor H. Zambaccian s-a născut la Constanța într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident. Tânărul Krikor a făcut cursurile secundare la București, mergea la Ateneu, la expoziții de artă și Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de către un italian ambulant, reprezenta masca lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției lui Krikor.

Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, lui Krikor Zambaccian i-a venit ideea de a achiziționa lucrările pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit “La seceriș” al lui Verona.

În anul 1907 s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Când s-a întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți. Cumpără apoi opere de Nicolaae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.

Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: “În cartierul Sfânta Vineri, se mai găsesc câteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de „Obiecte de artă şi antichităţi” ce se citeşte pe firmele atât de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sunt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sunt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi „dénicheurs” mai face noi prozeliţi, până ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar totuşi o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întâlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor socie ­tăţii dă un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vânzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă: „Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate”…

Iată o bătrână discretă, care prin ţinuta ei tră dează origine nobilă, foarte resemnată hazardează ultimul „Saxe” primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vârsta pubertăţii; într-un alt colţ un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrând morga imperturbabilă până la sfârşitul tranzacţiei; în altă parte o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, când soţul ei îl cumpăras e înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!

Părăsesc melancolic aceste hecatombe de nădejdi şi mă gândesc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa cufundat şi trist, sunt întâmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.

În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfârşit labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura până-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.

La vederea portretului am rămas consternat şi am amuţit.

— Cum, tocmai dumneavoastră, „Maestre”, acest tabolu nu vă spune nimic?

— Ba din contră îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cât ceri pe el?

— Vedeţi, pentru dumneavoastră, cunoscător — şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc, — vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”.

Krikor Zambaccian a fost considerat un adevărat Mecena și a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție și-a donat-o statului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.

În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 luchieni, 8 andreeşti celebri; 29 pânze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia — în ceea ce a fost mai de valoare — a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările artistice din ceasul decisiv al avântului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.

Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947, când Krikor Zambaccian a fost decorat de către Regele Mihai. Colecționarul a murit la București pe 18 septembrie 1962, la vârsta de 73 de ani.

“Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rânduri a ştiut să-şi câştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor.

„Autodidact — notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie á rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, târându-mă pe brânci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu”. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale — muzeul ce-i poartă astăzi numele — atestă înalta vocație de veritabil „amator de artă”, cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnându-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrând valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor „oficiale”. De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat „altar” şi până la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pânze într-adevăr antologice — aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de câte ori vor fi rememorate destinele plasticii romîneşti din această glorioasă jumătate de veac”, nota revista Steaua la dispariția  colecționarului.