***

 Baronul Barbu Bellu și necropola Capitalei

Barbu Bellu s-a născut în mai 1825 la București și a fost fiul logofătului Alexandru Bellu și al Irinei Văcărescu, fiica marelui ban Barbu Văcărescu. Familia a avut patru copii – Costache și Gheorghe (ambii decedați la Paris, fără descendenți), Ștefan (căsătorit cu Eliza Stirbey, fiica lui Barbu Știrbey) și, în sfârșit, Barbu.

Strănepot al macedoneanului George Bellio, boierul a moștenit titlul pe linie paternă din familie, a fost deputat și ministru al Instrucțiunii și Justiției, în 1866 i s-a întărit titlul nobiliar ce-i fusese oferit unui unchi de către curtea imperială de la Viena și a avut un singur fiu, numit tot Barbu.

Baronul și-a făcut studiile la Atena, în Grecia. La revenirea în țară, în 1850, a devenit judecător la tribunalul Ilfov, iar în 1856 a fost numit procuror la Curtea de Argeș.

Pe 7 februarie 1862, Barbu Bellu a primit funcția de ministru, dar a demisionat pe 24 iunie 1862, după ce premierul Barbu Catargiu, care îi era văr, a fost asasinat. Un an mai târziu, pentru o perioadă de aproape două luni, a ocupat funcția de ministru al Justiției în Guvernul Nicolae Crețulescu, iar după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a retras din viața publică.

În 1889, “Domnul Baron Barbu Bellu” a adus în România cel dintâi automobil, un “Peugeot de 4 CP” sau, cum i se spunea pe atunci, trăsură cu patru locuri. După vreo şase ani, în România au apărut şi alte automobile, astfel că în 1904 numărul mașinilor din București era de 63, din care numai 36 înregistrate. Automobilul lui Barbu Bellu nu a fost primit cu simpatie de către opinia publică, deoarece “producea panică printre cetăţeni, speria caii și făcea zgomot”, ceea ce a dus la numeroase proteste, consemnează presa vremii.

În plus, primele automobile erau destul de fragile, cu motoare care se defectau uşor, dădeau multă bătaie de cap şoferilor care nu ştiau cum să le repare, astfel că erau dese cazurile când maşinile defecte erau lăsate în stradă şi proprietarii recurgeau la un mijloc de transport mai sigur: căruţa cu cai.

Om cu avere însemnată, lui Barbu Belu îi plăcea să ţină casă deschisă şi masă întinsă pentru oricine, chemaţi sau nechemaţi de se întâmplau acolo “douăzeci, treizeci de inşi la masă, să poftească”. Odată, îi veni boierului să întrebe, “între ciorbă şi rasol”:

— Ia ascultă, coane cutare, cine-i ăla care stă acolo, în capul mesei, parcă nu l-am mai văzut pe-aici?

— Cum se face, coane Barbule? Păi ăsta-i doar cutare, mănâncă la dumneata în toate joile, de vreo douăzeci de ani!

— Aşa! Bravo lui, răspunse Bellu, să fie sănătos şi să mai poftească!

Despre epoca lui Barbu Bellu povestea cu nostalgie Ion Niculescu-Bucătarul:

“Uite ici, aproape de dumneavoastră, unde sunt acum casele lui Prager, erau altădată curţile lui boier Barbu Bellu! Ce mai grădini erau pe atuncea! Şi cum e acum în primăvară, numai podoabă de floare albă în pomi, trăgeau caleştile lăcuite la scara lui boier Barbu Bellu şi mai în fiece săptămână erau ospeţe mari. Eu eram bucătar, şi la boier Barbu Bellu am fost bucătar, şi la dumneaei, cocoana Maria Filipescului, şi la mulţi alţii, pe care bătrâneţile mele le-au uitat acum. Iar boierii, când erau mulţumiţi de masa ce le-o puneam la cale, ori de cofeturile cu care-şi îndulceau guriţa duducuţele, că eu eram bucătar cofetar, nu ca cei de azi, atunci mă chemau boierii şi îmi dădeau bacşiş galbeni şi irmilici, icosari şi lei noi de-ai lui Vodă Carol.

“Să trăieşti, Ioane”, îmi ziceau boierii, iar eu le mulţumeam frumos şi adunam părăluţe albe pentru zile negre. Că eu n-am fost beţiv şi n-am bătut cărţile prin cafenele, nici pungaş de buzunare n-am fost, nici curvar. Am crescut din fragedă copilărie la case mari şi am trăit cu cinste. După patruzeci de ani de muncă, atunci când alte bucate se cereau la masa altor boieri, eu cu baba mea şi cu patru feciori m-am dat la o parte din viaţa cea nouă.

Am prins rostul vremilor şi, pentru că mi-am dat seama că tinereţii îi place mai mult plimbatul, din agonisita celor patruzeci de ani, după ce îmi durasem o căsuţă în şoseaua Viilor, am pus pe piaţă trei trăsuri, tot una şi una, pe arcuri legănate, aduse de la “Viana”. Optsprezece cai aveam! Mâncau jăratec, nu alta. Eram mulţumit, ce să zic! Îmi creşteau feciorii roată împrejurul meu şi mă bucuram de zilele pe care mi le da Dumnezeu…” (Curentul, mai 1932)

Barbu Bellu

Baronul Barbu Bellu a murit pe 27 iulie 1900, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul care îi poartă numele, iar singurul său fiu și-a pus capăt zilelor în mai 1924. Presa consemna la acel moment: “Sinuciderea baronului Barbu Bellu

Aseară, la orele 9, baronul Barbu Bellu s-a sinucis pe când se afla în locuința sa din strada General Manu (fostă Verde) No. 23, trăgându-și un glonț de revolver calibrul 12 în tâmpla dreaptă, astfel că moartea i-a fost instantanee.

Cauza care l-a îndemnat pe nefericitul baron, om în vârstă de 55 ani, să-şi curme firul vieţei, e boala incurabilă ce-l chinuia de mai mult timp: neurastenia îi făcuse traiul insuportabil. Din informaţiile ce le-am putut culege, reiese că baronul era un blazat în acelaşi timp. Trăia izolat, fără familie, și de la o vreme devenise extrem de abătut și de taciturn. Aceasta l-a dus la o stare de depresiune morală care a avut ca rezultat deznodământul fatal”.

Din volumul lui Gheorghe Bezviconi, “Necropola Capitalei” (Institutul de Istorie N. Iorga, 1972), aflăm câteva informații interesante despre istoria Cimitirului Bellu: “Pe locul de la bariera Șerban Vodă se găsea în 1821 curtea boierească și grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân.

De la proprietarul locului vine numele cimitirului de mai târziu, căruia i se spunea în popor “la Bellu”. Tradiția amintește de Barbu Bellu (1825 – 1900), ministru al cultelor și justiției, drept donator al terenului sau al unei părți a lui către vechiul Cimitir Bellu; de altfel, celei dintâi biserici din cimitir i se zicea “Mănăstirea Bellu”.

Barbu Bellu

În toamna anului 1855, au fost întreprinse lucrările de amenajare a câmpului Cimitirului Bellu, care a început să funcționeze la 21 septembrie 1858. În anul următor, se fac numiri de personal. Tot atunci guvernul trece la aplicarea practică a hotărârilor sale în legătură cu mutarea cimitirelor afară din oraș, dincolo de bariere. Astfel se publică oficial și se comunică tuturor parohiilor din mahalalele orașului porunca prin care se interzice înmormântarea pe viitor în cimitirele din jurul bisericilor. Se dă termen până la 1 aprilie 1860 ca aceste cimitire bisericești să fie mutate dincolo de bariere, unde li s-a arătat locul. În același an a fost tiparit și un regulament pentru înmormântări. Din Condica concesionărilor de locuri pe anii 1859-1874 a Serviciului Cimitirelor aflăm că înmormântările se fac în Cimitirul Bellu din noiembrie 1859. Cel dintâi “concesionar” este C.A. Rosetti, cunoscut om politic, care cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar în aprilie 1861, alt loc pentru fiul său, Anton. De aceea lui C.A. Rosetti i se atribuie înființarea acestui cimitir. Al doilea “concesionar” este scriitorul Cesar Bolliac care, în aprilie 1860, își înmormântează soția, Aristia. Deși de la 1861 în Cimitirul Bellu sunt înregistrate numeroase înmormântări, totuși pietrele de morminte din această perioadă sunt destul de rare”.

Surse:

Adevărul (1895, 1924)

Curentul (1932)

Viitorul (1928)

Ilustrațiunea română (1 932, 1934)

Realitatea ilustrată (1930)