***

 Ion Agârbiceanu, părintele “Fefeleagăi”, a fost marginalizat în primii ani ai regimului comunist. 

Casa sa din Cluj a fost naționalizată de partid și  scriitorul a fost nevoit să o împartă cu un oficial local

Ion Agârbiceanu s-a născut pe 12 septembrie 1882 în satul Cenade din Alba, în Transilvania, și a fost al doilea din cei opt copii ai lui Nicolae și ai Anei Agârbiceanu. Tatăl și bunicul lui erau tăietori de lemne, iar numele de familie provenea de la satului Agârbiciu.

În jurul anului 1900, tatăl său a devenit pădurar și administrator de moșie, s-a abonat la o serie de publicații în limba română care apăruseră în Transilvania, dar mama sa, deși era o mare iubitoare de povești și povestiri, era analfabetă.

Copilul a terminat școala primară în satul natal, apoi a studiat la Blaj, absolvind Gimnaziul Superior în 1900, avându-i profesori pe Gavril Precup și pe Ambrosiu Chețianu.

Agârbiceanu a devenit secretar al Societății Literare Blaj, pe atunci singurul organism literar de limbă română din oraș încă tolerat de administrația maghiară, apoi corespondent al ziarului clujean Răvașul, unde semna cu pseudonimele Alfius, Agarbi sau Potcoavă.

Scriitorul s-a convertit la catolicism în tinerețe, dar, potrivit propriilor mărturii, a fost ateu în cea mai mare parte a adolescenței sale. Arhiepiscopia Făgărașului din Blaj a l-a sprijinit pentru a fi trimis la studii, la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, între anii 1900 și 1904, iar aici a devenit cu adevărat convins de credința și chemarea sa.

Tânărul s-a întors la Blaj după absolvire și a lucrat la internatul local de băieți, apoi a primit o bursă bisericească și s-a întors la Budapesta pentru a studia literatura.

În martie 1906, s-a căsătorit cu Maria Reli Radu, fiica unui protopop din Ocna Mureș și în același an, în urma unei ceremonii de hirotonire care a avut loc în Duminica Paștelui,  a fost numit preot paroh la Bucium, în Munții Apuseni, iar din 1907 a fost și curator al bibliotecii sătești.

Scriitorul a vizitat Bucureștiul în 1906 și a trimis note de călătorie entuziaste pentru ziarul Unirea, devenind apoi colaborator regulat al revistei Sămănătorul din București.

Din 1910 până în 1916 a fost preot paroh la Orlat, în județul Szeben, dar călătorea frecvent în satele vecine, devenind prieten apropiat cu criticul literar Ilarie Chendi. A aderat apoi la Partidul Național Român și l-a susținut ideologic pe liderul tineretului formațiunii, Octavian Goga, colegul său de la Luceafărul și Tribuna.

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, Agârbiceanu avea deja trei fii și o fiică, iar în septembrie 1916 casa sa din Orlat a fost bombardată de armata germană. Scriitorul a fugit din Austro-Ungaria împreună cu familia, urmând armata română în retragere, prima sa destinație fiind Râmnicu Vâlcea, apoi a plecat spre Roman, în Moldova.

Alături de alți ardeleni pe care autoritățile române doreau să-i protejeze de posibilitatea de a fi capturați de armata austro-ungară, familia Agârbiceanu a fost evacuată în Rusia în august 1917 stabilindu-se în cele din urmă lângă Yelisavetgrad.

Condamnat de liderii bisericii catolice pentru fuga sa în Regat, scriitorul s-a gîndit serios să emigreze împreună cu familia în America. După ce a fost evacuat din nou-înființata Republică Populară Ucraineană în august 1917, Agârbiceanu și-a găsit adăpost în satul Borogani, lângă Leova, în Basarabia, într-un conac deținut de familia Macrea. Curând însă a început Revoluția bolșevică, iar scriitorul și-a luat din nou familia și s-a întors în Moldova, unde a devenit capelan militar pentru Corpul Voluntarilor Români din Rusia, care avea sediul la Hârlău. În decembrie 1917, după înființarea Republicii Democratice Moldovenești, i s-a făcut propunerea de a ocupa un post de profesor al unuia dintre liceele basarabene.

În octombrie 1918 se afla din nou la Roman, unde a fondat ziarul Vestea Nouă, dar îl vizita frecvent pe colegul său, preotul Ioan Bălan, la Iași și în timpul uneia dintre aceste călătorii s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă, dar a reușit să se înzdrăvenească în scurt timp.

La sfârșitul anului, scriitorul a venit în București, a fost numit Cavaler al Ordinului Coroanei în aprilie 1919, iar în octombrie același an s-a mutat la Cluj.

Membru al Comitetului Executiv PNR în 1919, Agîrbiceanu a candidat la alegerile din noiembrie, primele după crearea României Mari, și a ocupat un loc în Adunarea Deputaților reprezentând județul Târnava-Mare.

Pentru că a fost vehement în opiniile sale care susțineau păstrarea libertăților transilvănene împotriva tendințelor centraliste ale Vechiului Regat, scriitorul a fost considerat autonomist și chiar bolșevic. Ales din nou în martie 1922 în Parlament, Agârbiceanu a încercat să se opună adoptării noii Constituții pe care el și partidul său au definit-o drept “absolutistă”.  Discursurile sale din Adunarea Deputaților afirmau că după Unirea de la 1918 ardelenii nu au avut poziția la care sperau, așa că scriitorul a încercat să obstrucționeze votul și a trebuit să fie escortat afară din sala parlamentară în timpul unei ședințe din martie 1923.

La un an după fuzionarea PNR cu Național Țărănesc din 1926, Agârbiceanu a devenit membru al Partidului Popular al lui Alexandru Averescu, din care făcea parte și Goga. În 1930, a fost ridicat la rangul de protopop pentru raionul Cluj, iar în 1931 a devenit canon al Episcopiei Cluj-Gherla.

Acordul de la München, războiul slovaco-ungar și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial l-au alarmat pe scriitor, care a scris despre tristețea sa la auzul veștii ocupării Franței de către Hitler.

La sfârșitul lunii august, după ce al doilea Dictat de la Viena a acordat Transilvania de Nord Ungariei, Agârbiceanu a fugit din Cluj la Sibiu, noile autorități au cerut expulzarea sa, însă ordinul a fost emis după ce el plecase deja din oraș.

Cărturarul a continuat să scrie și să publice literatură în timpul regimului lui Carol al II-lea și în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial, iar după căderea regimului lui Antonescu și campania de recuperare a Transilvaniei de Nord, a devenit colaborator al unui nou săptămânal politic, Ardealul. A rămas la Sibiu până în 1945 și apoi s-a întors la Cluj, dar i s-a interzis să-și publice opera laică imediat după intrarea în vigoare a Legii 1021 din februarie 1945, care pedepsea scriitorii pentru pozițiile lor din timpul războiului.

În 1948, când noul regim comunist a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică, el a refuzat să se alăture Bisericii Ortodoxe. Casa sa din Cluj a fost naționalizată de partid și a fost nevoit să o împartă cu un oficial comunist. Luptându-se să se întrețină, Agârbiceanu se baza doar pe vânzarea cărților sale, dar cumpărătorii erau din ce în ce mai puțini.

În 1953, după cei cinci ani cât a fost marginalizat din cauza refuzului său de a deveni ortodox, Agârbiceanu s-a alăturat colegiului de redacție al revistei Steaua, cel mai probabil în urma măsurilor de destalinizare. A fost primit și în Uniunea Scriitorilor, iar cu ocazia împlinirii a 80 de ani, în 1962, a fost decorat cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa I.

Cu câteva zile înainte de moartea sa, Agârbiceanu i-a spus unui apropiat că “momentul potrivit pentru a pleca în alte locuri” era iminent și că “și-a făcut ordine în casă”. Scriitorul a murit la Cluj pe 28 mai 1963, în urma unui infarct miocardic. Trupul său a fost depus la Sala Universității, dar autoritățile comuniste nu au permis oficierea unei slujbe religioase decât la Cimitirul Hajongard, înainte de înm ormântarea propriu-zisă.