***

 “Tanța și Costel” și “Preșul”, piesele care i-au adus celebritatea lui Ion Băieșu

Dramaturgul a incetat din viata la 21 septembrie 1992, la varsta de 59 de ani.

Ion Băieșu s-a născut la 2 ianuarie 1933, în salul Băteşti din judeţul Buzău, a absolvit școala primară în satul natal, apoi liceul comercial din Buzău.

În anii 1951 – 1952 a urmat Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”, apoi Facultatea de filologie din Bucureşti, devenind după absolvire redactor la ziarele “Albina”, “Tânărul miner” din Petroşani şi “Tânărul constructor” din Hunedoara între 1952 – 1954, apoi redactor la cotidianul “Scânteia tineretului” până în anul 1964 și, între 1966 și 1968, redactor şef la revista “Amfiteatru”.

Ion Băieșu a debut în literatură în 1951, cu o poezie publicată în ziarul “Viaţa Buzăului”, semnată sub pseudonimul Ion Mihalache, iar în dramaturgie în 1966, cu piesa Ariciul de Ia “Dopul perfect”, jucată pe scena Teatrului “Barbu Ştefănescu Delavrancea” din Bucureşti. Printre piesele pe care le-a scris în această perioadă se numără “Iertarea”, “Vinovatul”, “Preşul” și “Chiţimia”, pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor și “Balanța”, singurul său roman, care a fost ecranizat de Lucian Pintilie în 1992. Ion Băieșu a fost și autorul scenariului pentru filmele “Astă seară dansăm în familie”, “Mere roșii”, “Grăbește-te încet”, “Duminică în familie”, “De ce are vulpea coadă”, “Harababura”.

Autorul memorabilelor piese “Preșul” și “Chițimia” și al scheciurilor tv “Tanța și Costel”, atât de cunoscute în anii ’60 – ’70, a acordat un interviu cronicarului Paul Tutungiu, publicat în revista Teatrul din anul 1973:

“Cineva spunea că în fiecare scriitor, poet sau prozator se ascunde un dramaturg. Adevărul este că prozele cu care aţi “descuiat” primele porţi ale literaturii române au în ele foarte multe elemente dramatice, chiar oralitatea ce pare atât de estompată. Când şi de ce aţi optat pentru teatru?

— Dramaturgul se poate ascunde nu numai într-un poet sau prozator, ci în oricare altă fiinţă. Într-un vânător, într-un funcţionar sau chiar într-un avocat. Istoria teatrului universal geme de astfel de cazuri. Sigur că poeţii şi prozatorii sunt foarte aproape de dramaturgie, că un poem oarecare poate deveni oricând un poem dramatic care poate fi pus pe scenă. Marin Sorescu a rămas poet şi în lucrările sale dramatice, Matca şi Iona fiind nişte poeme dramatico-filozofice. Există şi exemple de romane teatrale, de prozatori care se bizuie foarte mult pe dialog şi monolog, mai ales prozatorii de tip comportamentist ca Hemingway. În ceea ce mă priveşte, pe vremea cînd eram prozator, nici prin cap nu-mi trecea să scriu teatru.

Întâmplător, publicasem o schiţă satirică într-o revistă, dar regizorul Dinu Cernescu a avut ciudata idee să-mi dea un telefon şi să-mi propună să transform respectiva schiţă într-o piesă.

M-am apucat de scris şi aşa s-a născut Ariciul de la “Dopul perfect”, o comedie cam hibridă, dar nu lipsită de anumite calităţi. Piesa a fost pusă în scenă la răposatul teatru “Delavrancea”, fiind un eşec desăvîrşit. Eram decis să nu mai scriu teatru, mai ales că prozele mele cuprinse în volumul “Sufereau împreună” se bucurau de un frumos succes la critică si public. Dar n-am fost în stare să-mi ţin jurământul. Mă chinuia ideea unei drame având la bază subiectul nuvelei “Acceleratorul”. M-am gândit ce m-am gândit, m-am frământat, ce m-am frământat şi am scris “Iertarea”. Succesul a fost deplin, am căpătat încredere în mine şi atunci mi-am zis: “mai scriu câteva ca să adun pentru un volum şi apoi mă las”. Dar au trecut de atunci aproape zece ani şi nu m-am lăsat de teatru. Ce se va întîmplă mai departe, nu ştiu.

— Publicistul Ion Băieşu a vizat vreodată teatrul publicistic? Sau poate că “Preşul” şi “Tanţa şi Costel” reprezintă posibile ipostaze ale teatrului publicistic ionbăieşean?

— Da, cred că există un teatru publicistic. E greu să spun exact ce este, dar există aşa ceva. Poate e o specie ceva mai rudimentară artisticeşte. “Tanţa şi Costel” era un serial teatral, o suită de scenete cu aceleaşi două personaje, bizuindu-se nu atât pe situaţie, cât pe umorul de limbaj. Nu se puneau acolo problemele cruciale ale existenţei, ci se satirizau defecte la ordinea zilei: prostia, agramatismul, certurile stupide în familie, gelozia, lipsa de grijă faţă de bunul obştesc etc. Probabil că succesul de public s-a datorat şi actualităţii sale acute. Din acest punct de vedere s-ar putea ca şi “Preşul” să fie o comedie publicistică, în sensul că şi acolo succesul izvorăşte din contemporaneitatea moravurilor şi situaţiilor satirizate. Dar de aici putem porni spre o concluzie oarecum periculoasă: că toate piesele care se adapă din problema la zi sunt piese publicistice. Celelalte piese, care atacă probleme etern valabile, sunt piese de artă, adevărate. Cred că teatrul publicistic este cu totul altceva, adică un teatru gazetăresc. De pildă, textele dedicate brigăzilor artistice de agitaţie. Sau acele spectacole ale studenţilor vest-germani care improvizau în plină stradă scene de teatru, cu participarea spectatorilor, îndreptate împotriva războiului din Vietnam. Teatrul publicistic ar mai putea fi şi acele spectacole de colaje pe care le-au încercat la noi câţiva entuziaşti, încurajaţi de A.T.M. Aceasta este părerea mea şi nu doresc altceva decât să fiu contrazis.

— Nu ne grăbim să vă contrazicem. Vom sublinia, în schimb, că spectacolul cu “Chiţimia” a însemnat un altfel de drum al dramaturgului Ion Băieşu. O altfel de consacrare. Printre multele modalităţi de teatru ce-şi găsesc în “Chiţimia” şanse de revilalizare, descoperim o armonică infiltrare a structurilor de farsă medievală. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, farsa? Până unde credeţi că se poale întinde “împărăţia” ei?

— De fapt, ce este farsa? Ne uităm într-un dicționar, scos cu mai bine de un deceniu şi jumătate în urmă, şi descoperim următoarea definiţie: “Comedie cu conţinut uşor, în care comicul provine din vorbe de spirit şi din situaţii amuzante, nu din studiul mai adânc al caracterelor”. Deci asta e: farsa e un produs uşor şi de larg consum al genului dramatic, iar el nu trebuie privit decât cu îngăduinţă. Dovadă că Labiche le făcea pe bandă rulantă, lucrând cu câte doi, trei colaboratori deodată. Cu toate astea, iluştrii săi contemporani l-au taxat drept geniu şi l-au primit în Academie. Care e situaţia autorilor noştri de farse? Caragiale asta a scris, în fond, farse. “Scrisoarea pierdută” şi “Conul Leonida” sunt farse în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Şi tocmai aici se înşală profund inteligenţii autori ai definiţiei din dicţionarul de acum cincisprezece ani: Caragiale reuşea şi acel “studiu mai adânc al caracterelor”. Nu e deloc musai ca farsa să se mulţumească cu câteva încurcături amuzante, acolo pot exista studii asupra caracterelor şi moravurilor. Da, “Chiţimia” poate fi şi o farsă. O farsă oarecum tragică, Chiţimia îşi păcăleşte soţia timp de douăzeci de ani, crezând că ea nu ştie că el nu e el, adică Chiţimia. De fapt, ea ştia, aşa cum aflăm în final, iar o existenţă care s-a bizuit pe minciună sc prăbuşeşte lamentabil. Iată că farsa poate fi şi tragică, adică se poate sfârşi rău, fără pupături în piaţă. Deşi nu am intenţionat asta, pot acum să mă mândresc că am împins ceva mai înainte graniţele unei specii.

Marii noştri actori sunt adesea fie mofturoşi, fie ocupaţi. Ai nevoie de o mare şansă ca să-i poţi prinde pe mai mulţi deodată într-o piesă. Încropirea distribuţiei pentru “Chiţimia”, la Teatrul Bulandra, a durat aproape o Jună. De ce? Pentru că toţi cei cărora le propuneam o anumită partitură voiau numai rolul principal, fie că li se potrivea sau nu. Mai e o problemă şi cu regizorii. Aceştia au merite mari faţă de dramaturgia originală, nimic de zis, dar, în ultimul timp, unii îşi încearcă mâna mai ales pe partituri străine. Deci, cum s-ar spune, autorul are unele greutăţi din partea actorilor şi regizorilor. Dar ce s-ar face fără ei? Câte piese slabe şi mediocre nu au fost salvate de la pieire rapidă şi transformate în succese de public prin eforturile eroice ale acestor minunaţi oameni de artă, obligaţi de către profesiune să spună aceleaşi vorbe (uneori stupide) de câte patru sau cinci sute de ori, pînă la astenizare?! Sigur că respectul meu faţă de toţi aceşti artişti adevăraţi este fără margini şi că aş dori să mă cuplez pentru totdeauna cu un regizor şi cu anumiţi actori. Dar, aşa cum spuneam, acestea nu depind doar de autor.

— Cu ce adevăruri credeţi că se afirmă generaţia de scriitori din care faceţi parte? Care ar fi ideea-suport a generaţiei dumneavoastră? Sau esle vorba de o generaţie depistabilă formal de critica didactică, o generaţie constituită prin legea firii, spontan, adică prin afinităţile de vârstă biologică şi nu de vârstă spirituală?

— Fac parte din generaţia scriitorilor de patruzeci de ani, de care mă simt legat dintr-un punct de vedere oarecum civico-estetic. În ce sens? În sensul că această generaţie a venit cu ceva nou în literatură, nu numai din punct de vedere estetic, ci şi cu o atitudine mai proaspătă, mai curajoasă faţă de meseria ca atare, faţă de scopurile şi demnităţile literaturii. Generaţia aceasta, al cărei lider poate fi numit Nicolae Labiş, nu a contestat pe nimeni, nu s-a impus aruncând cu coatele în lături pe alţii, ci a forţat, prin talent şi curaj, schemele vechi şi obosite, oxigenând atmosfera literară, stimulând generaţia mai vârstnică şi făcând, în cele din urmă, corp comun cu aceasta. (…) Adevărul este că atitudinea publicului faţă de textele sale nu-i poate fi indiferentă unui dramaturg. Oricâtă siguranţă ai avea că posteritatea te va răsplăti regeşte, ţi-e greu să te împaci cu gândul că piesa pe care ai scris-o cu atâta trudă şi atâta chin este rostită în faţa unei săli goale şi reci. Din modesta mea experienţă de până acum, trag concluzia că publicul iubeşte mai mult comedia, ceea ce nu înseamnă neapărat că spectatorii confundă teatrul cu distracţia. Oamenilor le place râsul pentru că îi destinde şi le însănătoşeşte spiritul. Poate şi din această pricină viitoarea mea piesă va fi o comedie”.

“Personajele cele mai populare ale lui Ion Băieşu au avut norocul de a fi lansate în lume de doi actori nu numai foarte buni, ci şi foarte potriviți pentru aceste roluri. Regretații Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au datorat însă şi ei – mai ales prima – mult din notorietatea lor faptului că s-au identificat cu îndrăgostiții din gara Medgidia, unde azi o bodegă poartă numele “La Tanța şi Costel”. Talentul lui Băieşu, vizibil mai mult în proza scurtă decât în teatru, a nemurit şi personjele, şi actorii. Indiscutabil, Băieşu avea talent, prea mult talent. Scria prea uşor şi prindea prea bine anecdota pentru a căuta mai adânc, mai departe. În teatru, tipul de talent al lui Ion Băieşu îi va fi adus scriitorului multe satisfacții, dar probabil şi regretul că nu se poate măsura cu înaintaşul Caragiale şi nici măcar cu contemporanul său, Mazilu. La piesele lui Ion Băieşu râzi şi le uiți. Nu mai ştiu despre ce era vorba în Preşul, sau în Alibi, sau în … Deşi le-am văzut, ca fiecare, de multe ori. “Tanta şi Costel” au fost personajele unei serii de scheciuri cu doi soți înduioşători şi prostuţi. Nu mai țineam minte nimic despre ei decât că s-au cunoscut pe peronul gării Medgidia”, scria Horia Gârbea în 1999 despre legendarele personaje ale lui Ion Băieșu, scriitorul de la a cărui dispariție de î mplinesc 30 de ani.