***

 Ștefan Hepites, primul român care a cercetat starea vremii, ora exactă și producerea cutremurelor

Ștefan Hepites s-a născut pe 17 februarie 1851 la Brăila, fiind fiul farmacistului Constantin Hepites, devenit primar al orașului, și al soției sale, Smaranda. După ce a finalizat școala primară la Brăila, tânărul a urmat cursurile liceului „Matei Basarab” din București, iar din 1865 a devenit elev al școlii militare de ofițeri din Capitală pe care a absolvit-o ca șef de promoție, cu gradul de sublocotenent de artilerie.

Hepites și-a continuat studiile la Școala Specială de Artilerie și Geniu de la Bruxelles, urmând în paralel și cursurile Facultății de Științe. În 1873 a obținut titlul de doctor în științe matematice și fizice, a demisionat din armată și s-a înscris la Școala Politehnică din Bruxelles, unde va obține în 1875 diploma de inginer constructor.

Revenit în țară, Ștefan Hepites a participat la Războiul de Independență, după care și-a început prolifica activitate de cercetare pe care a continuat-o tot restul vieții.

Tânărul s-a căsătorit cu Maria, fiica doctorului Gheorghe Athanasovici, unul dintre întemeietorii Facultăţii de Medicină, iar în 1878, împreună cu soţia sa, a înfiinţat la Brăila o mică staţie meteorologică, urmată de încă unsprezece astfel de obiective de-a lungul Dunării, menite să avertizeze din timp asupra riscului de inundaţii. Cum nu dispunea de instrumente de înregistrare, cercetătorul făcea singur observațiile din oră în oră, între orele 6 și 22, uneori și noaptea, iar rezultatele sale erau publicate în ziarele locale.

A fost apoi, pe rând, inginer în portul Brăila, inginer la Ministerul Lucrărilor Publice, profesor de fizică la Școala de Artilerie, inginer la Căile Ferate Române și inspector general al Domeniilor Statului.

În 1884 Hepites a fost numit director al Institutului Meteorologic al României, nou înființat în București în cadrul Școlii de Agricultură de la Herăstrău, creând aici prima stație meteorologică centrală din România.

Destoinicul cercetător a organizat rețeaua meteorologică națională care, la sfârșitul anului 1893, avea în funcțiune 159 de stații. Hepites a înființat în cadrul institutului noi departamente: serviciul de măsuri și greutăți, cel pentru determinarea orei exacte, un altul pentru înregistrarea cutremurelor și o secție pentru măsurători geomagnetice.

Inițial, buletinele atmosferice cu datele de la principalele stații erau publicate zilnic în Monitorul Oficial, apoi informațiile despre evoluția fenomenelor meteorologice au fost tipărite săptămânal, pentru a facilita astfel urmărirea pe termen lung a vremii.

Hepites a reușit să instaleze, în incinta Institutului Meteorologic, un birou de verificări pentru compararea și verificarea etaloanelor de măsură și a greutăților metrice, dotat cu toate instrumentele necesare și a fost cel care a redactat legislația prin care era reglementată aplicarea sistemului metric.

Începând din 1888, savantul a cerut într-o serie de rapoarte succesive înființarea unui serviciu al orei la Institutul Meteorologic, solicitând achiziționarea aparaturii necesare. Astfel că în 1893 a sosit la București luneta meridiană ce fusese comandată de autorități la Geneva, fiind instalată în sala unde se mai aflau pendula siderală Fénon 121, cronometrul sideral Dent și cronometrul Fénon pentru ora mijlocie. După puțin timp o lunetă ecuatorială Bardau a fost instalată într-o cupolă mobilă pe o șină circulară în turnul clădirii noi de birouri și, datorită acestor instrumente, începând din 1900, efemerida astronomică pentru București a fost calculată în fiecare an, fiind utilizată în primul rând în serviciul orei. În 1908 acest departament, împreună cu toate documentele și instrumentele sale, a trecut la Observatorul Astronomic.

Urmând exemplul institutelor meteorologice din străinătate, Hepites a decis să instaleze la Institutul Meteorologic aparatură pentru înregistrarea cutremurelor de pământ, deoarece, spunea el, „cutremurele n-au fost niciodată studiate temeinic la noi din punct de vedere al frecvenței și intensității lor”. În 1889 a procurat două seismoscoape, instrumente capabile să avertizeze sonor producerea unui cutremur și să repereze momentul producerii lui. Cercetătorul a organizat o rețea de observații macroseismice, bazată pe rețeaua de stațiuni meteorologice deja existentă în cadrul căreia lucrau informatori seismici bine instruiți, iar în 1893 a publicat prima listă a cutremurelor de pământ simțite în țară între 1838 și 1893.

Savantul a reușit să instaleze în 1895 un microseismoscop și un seismometrograf, iar în 1902 au fost aduse la institut două seismografe Bosch, de același tip cu cele aflate în funcțiune la acel moment la stațiunea seismologică centrală a Europei de la Strasbourg.

Mai târziu Ștefan Hepites a cerut instalarea unei stații speciale pentru studiul magnetismului terestru, pentru care a cerut achiziționarea instrumentelor necesare. „Elementele magnetismului terestru sunt supuse la diferite variații periodice. Este necesar să se cunoască, în fiecare localitate, amplitudinea acestor variații, și mai necesar încă este determinarea valorilor absolute ale elementelor magnetismului pământesc. Nici o determinare de acest fel nu s-a făcut până acum în țară la noi”. Solicitările sale au fost acceptate și în acest scop avea să fie construit în 1896 pe Dealul Filaret pavilionul de magnetism terestru, din materiale amagnetice, iar determinările științifice au început în 1898.

În anul 1908, când Serviciul Meteorologic al României a fost integrat în Observatorul Astronomic și Meteorologic, nou înființat sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice, afilierea lui Hepites la această instituție a încetat.

Cercetătorul a fost ales membru al Academiei Române în 1902. În perioada 1916–1919 a condus Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți, iar în 1919 a fost reprezentantul României la Uniunea Internațională de Geodezie și Geofizică, nou constituită.

Ștefan Hepites a murit la Brăila, pe 15 septembrie 1922, la vârsta de 71 de ani, fiind înmormânta la București, la  Cimitirul Bellu.