$$$

 TEOFIL BUGNARIU

Teofil Bugnariu (n. Mica, Cluj, 1905 - d. 1992, Cluj Napoca): Poet, traducător, istoric literar și etnograf. A debutat absolut în 1923 în revista Cosînzeana. Poeziile sale au fost incluse în antologiile Noua lirică ardeleană (1935), Poeți tineri ardeleni (1940), Transilvania în poezia românească (1943). Coautor la volumele: George Coșbuc, bibliografie (1965); Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc (vol. I, 1800 - 1891, 1968); Slavici, biobliografie (în colaborare, 1973).

Înviere

Nu răscoliţi în taina mea ca nişte furi

Şi nu-mi zîmbiţi viclean şi muşcător

Din mii de ochi aprinşi,

Din mii de guri...

Plec înapoi de-acum;

- Nu mă'ntrebaţi ce mi-a întors cărările de-odată. —

Plec înapoi, spre apa frământată

A râului vieţii...

înapoi

Spre clocotul nebiruit şi larg,

În care tu, nestăvilită undă,

Alergi când înspre cer, când prin noroi

În ritmul bucuriei de viaţă...

Plec înapoi, plec înapoi !..

... Şuviţă răsvrătită, m'am desprins

Din râul larg — acelaşi ori şi când —

Şi'n loc să cad, am năzuit să urc

Spre soarele ce mă chema aprins

Pe înălţimi de gând. —

Dar azi

— Când desnădejdea-mi flutură’n obraz —

înfrânt în însuşi miezul sfânt al vieţii,

Cobor în fugă albele cărări

Ce m'au purtat spre culmile pleşuve

Cu tremur lucitor, din zări în zări...

Când mă întorc setos spre vechiul drum,

Tot blestemul ce mi-a'nflorit pe buze

În bici de foc aş vrea să-l împletesc,

Şi'n chiot prăvălatic şi nebun

Cu şerpuiri de fulger să-l arunc

De-asupra mincinoaselor înalturi, —

Să piară toate'n flacără şi'n scrum!

(... Hei, cine râde'n mine-aşa amar

Ca'n ziua răstignirii, pe Golgotha

Batjocura ne'ncrezătorului tâlhar?!)

 *

Nu răscoliţi în taina mea ca nişte furi

Şi nu-mi zâmbiţi viclean şi muşcător

Din mii de ochi aprinşi,

Din mii de guri.

Joc păgânesc îmi curge azi în vine,

Şi simt întreagă bucuria humii

Cum tremură şi cum musteşte'n mine;

Să cânte toate clopotele lumii!..

În vifore de glasuri curgătoare

Vestească în văsduhuri şi'n prăpăstii,

Că sfărâmând ispita ucigaşe,

Omul,

S'a reîntors în viaţă din ruini,

Alăturea de bucurii să-şi poarte

Şi crucea

Şi cununa grea de spini..,

Să cânte toate clopotele lumii

Vestind în larguri bucuria vieţii

Și omenescul înviat din moarte!

Să cânte toate clopotele lumii

Şi sufletul — tămâie, — să mi-l poarte

împrăştiat pe bucuria humii...

...Să cânte toate glasurile vieţii,

Să cânte toate clopotele lumii!...

Sfârșit simplu...

În patul de spital dărăpănat

A mai murit azi noapte un soldat ...

Şi nimeni nici o cruce nu i-a'ntins

Nici lumânări de mort nu i-a aprins ...

Nici nu l-au plâns şi nici nu l-au strigat,

Şi nici un sgomot nu la tulburat.

Când dimineaţa a venit apoi

Pe drumurile pline de noroi,

Şi-a săgetat c'o suliţă de soare

Prin geamurile'nguste şi murdare,

A mai găsit un palid mort,

Culcat

În patul de spital dărăpănat ...

Şi cum stătea aşa

întins pe spate,

Cu braţele pe piept încrucişate,

I-a risipit pe frunte-o mână plină

De bani mărunţi şi galbeni, de lumină.

L-au dus apoi pe o targă învelită

Într-o baracă proaspăt văruită,

Şi patru braţe tari

De camarad,

L-au aşezat într-un cosciug de brad.

Spre sară.

A venit posomorit

Un popă alb, cu patrafiru'n gât,

Şi peste fruntea palidă şi lată

A murmurat o rugăciune'nceată,

Pe când afară'n rânduri înşiraţi

ÎI aşteptau gorniştii'ngenunchiaţi.

Şi a pornit convoiul,

Liniştit,

Cu mortul în cosciug înghesuit,

Și nimeni nu plângea în urma lui

Şi nu-l striga chemarea nimănui

Când goarnele sunau prelung

Şi stâns. —

Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns ...

Şi l-au lăsat acolo'n cimitir

Cu crucile fărtaţilor în şir,

Şi l-au lăsat subt glie,

Apăsat,

Şi-au coborît cu pasul trăgănat ...

... Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns

Când goarnele sunau prelung

Şi stâns. —

Şi nici un glas de clopot n'a avut,

Şi nici un prieten nu l-a petrecut ...

(poezii publicate în revista Cosînzeana - nr. din 4 aprilie și 23 mai 1926)

Drum mărunt

Prietene,

îţi mai aduci aminte?

În ochi ne-ardea lumină ne'ncepută

şi limba nu ne încăpea'n cuvinte.

Când trup de cremene purtam subt paşi

şi ochii scânteiau oţel în soare,

ce zid de gând mai stăruia vrăjmaş

subt vrerea noastră-atotcotropitoare?

Văpaia din priviri ce s'a făcut?

Avântul de săgeată, cine,

cine

ni l-a îndoit pe drum îngust de lut?

Ce ochi semeţ, ce braţ ne'nduplecat

a risipit pe câmpuri şi pe drumuri

zulufii celor optsprezece ani,

şi trupul drept, şi gândul, sbor rotat

spre cerul numai prieteni şi duşmani?

Năluca iar a râs prin vremi, amar.

Prietene.

îţi mai aduci aminte?

Pe-atunci purtam aripi şi beam nectar

şi limba nu ne încăpea'n cuvinte...

...Azi,

acelaşi drum mărunt, al tuturor,

acelaşi crug de soare şi de stele,

iar gândul - vultur săgetat în sbor.

şi-a ostoit svâcnirile rebele.

Lăuntric ochiul zarea şi-a răsfrânt,

și gândul nu mai stăruie catarg.

Acelaşi drum, mărunt, lângă pământ,

cuvântu-i gol, ca un sicriu prea larg.

Curgând mărunt,

comun,

ca orişicare,

doar inima se mistuie subt jar.

Tăios, - a hulă sau a remuşcare? -

Năluca iar a râs prin vremi, amar.

Tristia

Azi nu vreau nimic, nimic...

Versurile mele vor fi simple şi triste:

fără nici o podoabă de ritm,

fără nici o scânteie de gând,

fără nici o fărâmă de sens.

Călugăriţe negre şi mici,

cuvintele,

să curgă doar în adormitoare tăcere înceată:

turmă ascultătoare de furnici nevăzute

peste golaşe imaşuri de suflet.

Azi nu vreau nimic, nimic...

Nici lacrimă,

nici gând,

nici râs,

nici jar de avânt,

nici fard de paiaţă nebună şi tristă -

nimic...

Dincolo de mine şi voi,

în culcuşuri de stânci trăsnite pe culmi,

- greu ca furtuna ce fierbe'n văzduh -

sub arcuşuri aspre de făgăduiri

cântă sfâşietor viorile durerilor.

(poezii publicate în revista Gând Românesc – nr. 7-9 septembrie 1939)