***

 Dragoste în fân

                            Adrian Păunescu

Să mergem amândoi la strâns de fân

Și soarele să ne lucească-n coasă,

Din când în când, în urmă să-ți rămân

Ca să te văd aprinsă și frumoasă.

Pe fondul verde să te decupezi,

Un fel de nimfă cu picioare brune,

Și-n patima magneticei amiezi

Eu să îmbrățișez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvânt

Și sângele începe brusc să fiarbă,

Să cad asupra ta ca trunchiul frânt

Și-n dragoste să ne-mbrăcăm în iarbă.

Și să miroși a soare și-a trifoi,

Și să te-ntorci în paza umbrei mele,

Și să simțim tot cerul peste noi,

Și gărgărițe clinchetind pe piele.

Și leneș scuturându-ne de fân

Să trâncânim un soi de amănunte,

Din cele ce pe buze mai rămân

Când se arată ploaia dinspre munte.

Și să uităm și noi, într-adevăr,

De forma noastră peste clăi rămasă,

Iar tu să-ți aranjezi zburlitul păr

Privindu-te în luciul blând de coasă.