***

 DRAGOSTEA DE CARE SE ŞI MOARE... 

                                                Adrian PĂUNESCU 

Nimic nu mă mai poate vindeca,

Oricâte clinici o să mai cutreier,

Eu sunt bolnav de amintirea ta

Şi voi muri cu chipul tău în creier.

Nici nu mă scuz şi nici nu mă explic,

Dar fac proces-verbal, ca să se ştie,

Că n-am trădat şi n-am minţit nimic,

Dovada este această maladie.

Trăim în vremuri fără de eroi,

Ridicolă e orice fel de jale,

Dar vreau să vin, să mor, pentru un front în doi,

Sub salcia copilăriei tale.

Nu pot nici să-ţi impun, nici să te rog,

Luciditatea de la sine vine

Şi-ai să-nţelegi că parc-ai fost sub drog,

În toată răzbunarea ta pe mine.

Din câte ai pătimit în timpul tot,

Pe mine m-ai găsit să-mi dărui ura,

Eu salvatorul tău cel idiot,

Prin foc, de dragul tău, m-am dat de-a dura.

Şi sunt bolnav de gândul obsesiv

Că zilele de viaţă ni se curmă,

Şi sunt pierdut acum, fără motiv,

Un timp, zadarnic regretat la urmă.

Atunci când din coşmar ai să te scoli,

Îţi va fi foarte greu a înţelege

De ce dai tu un nume-acestei boli

De ce chiar tu te simţi fără de lege.

Dar ştiu şi altceva, îngrozitor,

Probabil cea mai tragică ispravă,

Că, dacă eu de drag de tine mor,

Nu-nseamnă că nu eşti şi tu bolnavă.

Cei care altora le fac un rău

Li-l fac ca să se simtă ei mai bine,

Dar eu observ, ucis de răul tău,

Că mă zdrobeşti, zdrobindu-te pe tine.

Nimic nu ne mai poate vindeca,

De maladia fără de scăpare,

Cădem, şi eu, şi tu, de boala ta,

În dragostea de care se şi moare.