***

 Drama lui Siminică, cel mai iubit artist al circului

Timp de zeci de ani, Circul de Stat a avut pe afișe numele lui Siminică. Avram Simion, cum îl chema în buletin pe celebrul clovn și acrobat, intra sub cupola magică cu mult înaintea spectatorilor și pleca de cele mai multe ori ultimul.

De când era clovn? Chiar din clipa în care a venit pe lume, în ziua de 31 octombrie 1936, într-un vagon de circ unde, la câteva luni, a și făcut prima tumbă cu strâmbături, sub privirile speriate ale părinților, doi tineri acrobați. Bunicul lui era instrumentist în orchestra Circului Bernea, mama a fost călăreață acrobată, iar tatăl evolua ca instrumentist și comediant. Părinții mai avea încă trei copii: Leni, Jean și Tinca. Frații mai mici au renunțat la viața colorată a arenei, dar Avram și Leni și-au petrecut copilăria și adolescența în manej.

În arenă, Siminică a intrat ca „profesionist“, alături de tatăl și sora sa mai mare, la vârsta de șase-șapte ani și nu a mai părăsit-o de-atunci. Cel care l-a inițiat în acrobație a fost Sandi Bernea, membru al unei familii de artiști și proprietari de circuri cunoscuți în perioada interbelică. Leni, sora lui Siminică, s-a căsătorit la vârsta de 19 ani cu acest Sandi Bernea.

Cei doi frați au fost, timp de 15 ani, cei mai buni trapeziști din țară, dar în primăvara anului 1957 s-a întâmplat o mare nenorocire.

Trupa se afla la Râmnicu Vâlcea, unde se organiza un spectacol obișnuit. În timpul programului, trapezul s-a rupt și, Leni Avram Bernea, care avea 19 ani la acel moment, a căzut de la 13 metri, de sub cupolă, și a decedat pe loc.

Tragedia i-a marcat pe toți artiștii circului, cei care erau distribuiți în numere periculoase ezitau să le mai execute, iar Sandi Bernea, cel care îi învățase acrobație pe cei doi frați și apoi se căsătorise cu Leni, era devastat și a refuzat un timp să mai lucreze.

După înmormântare, Siminică s-a întors la circ și a urcat sub cupolă, la 13 metri înălțime, fără lonja de siguranță. Și a făcut acest număr timp de 20 de zile, cu săli arhipline, zâmbind cu gura până la urechi, în timp ce din ochi îi cădeau lacrimi.

„Nu știu de ce a vrut să facă numărul acela! Tot timpul m-am împotrivit, îi ascundeam aparatul și ea îl găsea și o lua de la capăt. Mama era de acord, Sandi Bernea la fel, numai eu eram împotrivă. Parcă presimțeam ceva. Era teribil de talentată. Avea un corp de cauciuc. N-o egala nimeni. Iubea circul și pictura și lucra de dimineață până seara. Mama venea în manej cu mâncarea de prânz și ne găsea la trapez“, își amintea Siminică despre sora lui într-un interviu acordat în 1989 revistei Flacăra. După un timp, Siminică a abandonat trapezul și s-a orientat spre comedia acrobatică.

La Alexandria, prin 1979, executa un număr la trapez, fără plasă și fără lonjă de siguranță și trapezul s-a rupt… A căzut de la 11 metri, dar a reușit să se rostogolească în aer și să cadă mai mult pe spate, alegându-mă cu o mână și cu câteva coaste rupte…

„A căzut de sub cupolă, când s-a rupt aparatul cu el, și a supraviețuit, a fost dat afară din circ prin anii ’60 și a ajuns să cânte la baterie într-un restaurant din Roșiori, împreună cu celebra trupă Crețu. S-a întors și s-a angajat la circ ca om de serviciu, recuziter și manipulant de materiale. Dădea cu mătura prin manej și, când nu-l vedea nimeni, urca la trapez sau stătea în cap, a repetat pe un trapez improvizat în depou din Roșiori și pe altul agățat de șinele Podului Grant”, scria gazetarul Cornel Nistorescu în articolul citat despre Siminică.

‘A fost o perioadă când nu mă voiau în circ, când puteam să sar de sub cupolă și să mă opresc în limbă pe sol și tot nu mă primeau. Abia au acceptat să intru ca recuziter. Intram în arenă să duc un aparat pentru numărul următor și publicul se topea de râs. Mi-am dat seama că oamenii au nevoie de un zâmbet care să le descrețească frunțile. Ideea de joacă îi relaxa și atunci mi-am dat seama că nu voi mai fi niciodată trapezist, chiar dacă știam că un comic trebuie să fie și bun acrobat, și jongleur, și actor, să aibă și forță, și agilitate, și suflet mare’.

Artistul a oferit în 1983 un interviu Almanahului Copiilor:

„Tocmai se pregătea să execute un număr de dresură cu un șarpe de… cârpă. — Vă e frică de șerpi?

— Mi-e groază! Așa s-a născut, de altfel, ideea acestui număr… comic.

— Vă compuneți singur numerele în care evoluați?

— Da. Și toate pornesc de la o întâmplare reală. A mea sau a altora. Sunt, dacă vreți, parodii ale vieții, pe care publicul, recunoscându-le, le răsplătește… râzând.

— Povestiți-mi o întâmplare care, fără să facă parte din program, a devenit, totuși, număr de circ.

— Ne aflam în turneu. Cum mai aveam timp până când să intru în arenă, m-am dus în curtea circului, la un chioșc de răcoritoare, să beau un suc. Un câine „neinstruit“ s-a legat însă de mine, în sensul că m-a apucat de cracul pantalonului cu intenții nu tocmai pașnice. Încercând să scap, am ajuns cu el târâș drept în mijlocul manejului. Câinele își vedea însă de treabă, ca și mine de altfel, în timp ce publicul se prăpădea de râs. Cum acest număr involuntar a avut un mare succes, l-am reluat, de data aceasta artistic, cu un pekinez pe care l-am dresat în spiritul celui care mi-a dat ideea. Cu el am obținut chiar o diplomă, în alt turneu.

— Ce trebuie să știe să facă un clovn?

— Să facă publicul să râdă, în primul rând. În materie de meserie trebuie să știe să facă de toate. Eu, de pildă, cunosc și practic toate disciplinele de circ. — Și sunteți bun în toate?

— Trebuie să fiu. Odată, tot într-un turneu, în timp ce executam un număr comic la sol, m-am trezit lângă mine cu un… urs. Scăpase din cușcă. Am reacționat într-o clipă. L-am salutat politicos și, cu spatele, m-am apropiat de frânghia ce ducea spre cupola circului, pe care m-am cățărat mimând, chipurile, spaima care mă cuprinsese. Ajuns sus, în timp ce lucrătorii circului încercau cu greu sa scoată ursul din arenă, eu executam figuri de înaltă acrobație pentru ca publicul să nu observe că cele petrecute nu făceau parte din program. Și nici n-a observat!

— Iubiți animalele?

— Foarte mult. Mai ales pe cele cu care lucrez. De altfel, și ele mă iubesc pe mine, deși această dragoste poate deveni, uneori, periculoasă.

— Periculoasă? De ce?

— Aveam, odată, un număr în care apăream cu elefantul Trompi. La un moment dat îl puneam să doarmă, după care îmi culcam și eu capul și adormeam, surâzător, pe trompa lui. Executasem, în spectacole, acest număr de zeci de ori; într-o seară, Trompi, care ținea foarte mult la mine, a vrut neapărat să-mi dea o dovadă: m-a tras cu trompa dedesubt și și-a așezat el capul pe al meu, ca să adoarmă. Abia mai puteam să respir. În urma acestei dovezi de dragoste am scăpat cu vânătăi pe obraz și cu o rană la șold.

— Care a fost cea mai grea încercare din activitatea dv., domnule Siminică?

— S-a petrecut în Republica Federală Germania, unde executam un număr la basculă, îmi puneam pălăria și bastonul pe capătul opus, băteam cu picioarele reprimind pălăria pe cap și bastonul în mână. Directorul circului, Sembak Krone, a vrut să-mi facă o farsă. Când m-am întors cu spatele spre basculă, arătând publicului ce vreau să fac, regizorul programului a înlocuit umbrela și pălăria cu un sac de 45 kg, plin cu pietre. Vă dați seama ce „bucuros“ am fost când am dat cu ochii de el. Directorul stătea la intrarea din manej și mă privea zâmbind. Am tras bascula mai aproape, am sărit pe ea, am aruncat sacul în sus și l-am prins după ceafă, neajutându-mă de mâini. Apoi, l-am azvârlit spre intrarea manejului, făcându-l să aterizeze la picioarele directorului, care se îngălbenise, neștiind cât de… iscusit sunt! Numărul a avut un mare succes, iar directorul, după ce și-a revenit din șoc, mi-a spus că sunt un „grosse“ artist și mi-a dublat retribuția. Dar n-aș vrea să mai trec prin ce am trecut!

— Vă plac aplauzele?

— Da. Revin în scenă până când obosesc spectatorii. Asta de când am dat ochii cu leul.

— Ce leu?

— La unul din spectacole, regizorul insista să revin în arenă, chemat de aplauze. Eu eram însă prea obosit și am luat-o la fugă intrând în tunelul leilor. Aici am dat, însă, de leul care și pornise pe coridor urmând la număr. Îngrozit, m-am întors în arenă, strigând: leul! leul!!! Sala se cutremura de râs crezând că așa e scena. Eu m-am azvârlit în public, m-am urcat în brațele unui spectator și, la chemările regizorului de a mă reîntoarce (leul fusese oprit… la timp) spuneam în hazul tuturor:

„Nici nu mă gândesc. Asta e familia mea, nu vezi? Ea mă apără. Voi mă dați pe mâna leilor!“

— De ce vă e teamă cel mai mult?

— De o durere de dinți în timp ce trebuie să mă susțin, gură în gură, de partenerul meu, sus, la cupolă!

— Care a fost cea mai înaltă săritură pe care ați executat-o?

— În urmă cu zece ani, când am primit titlul de maestru acrobat. Am sărit în sus de bucurie!

— Ați călătorit foarte mult. Pe unde?

— Mi-ar veni mai ușor să vă spun pe unde nu am fost. Să știți că arta noastră e prețuită pretutindeni și sunt mândru de ea oriunde mă duc.

— Ce recomandați unui tânăr care ar vrea să vă calce pe urme?

— Muncă, în primul rînd, disciplină fără compromisuri. Fantezie, ambiția de-a nu imita pe nimeni, nici măcar în materie de costum. Ce i-aș mai recomanda? Dorința de a fi perfect în toate, respect fața de sine și față de public… Și încă multe altele… Păcat că nu avem încă o școală de pregătire a cadrelor pentru circ.

— Ce perspective aveți, Siminică?

— Dacă mă mai țin picioarele și sănătatea; în general, n-am să precupețesc nici un efort pentru a cinsti această arenă pe care am slujit-o de când mă știu. Cu despre perspective, ce pot să spun? Ele se văd cel mai bine de sus. De la acest mai sus vreau să privesc, mereu, viitorul!”

*** Almanahul Copiilor, 1983

În 1987, Siminică, ajuns la vârsta de 51 de ani, a ieșit la pensie. Un an mai târziu a decis însă să revină în arenă. A continuat să apară în spectacole până în anul 1995, încântand mii de spectatori mari și mici.

 Artistul s-a stins din viață pe 27 septembrie 2018, la București, la vârsta de 81 de ani.