$$$

 Puteți să spuneți ce-oți vrea despre Roma antică, dar să știți de la noi că romanii erau niște oameni cu adevărat sensibili. Iubeau ăștia arta cu patimă. Mai ales arta dramatică. Și, comparativ cu voi, care vă uitați la toate panaramele de telenovele și seriale făcute parcă la beție, sau parcă au fost proiectate de agenții imobiliari cu trecut penal din Popești-Leordeni (da, știu că e greu de crezut că poate exista ceva mai prost proiectat și realizat decât blocurile ăstora), romanii nu acceptau să vadă o piesă jucată prost sau nerealistă.

Ei, romanii, aveau și piesele lor preferate. Unele dintre ele s-au jucat cu sala plină (mă rog, cu amfiteatrul plin) secole la rând. Uite, spre exemplu, piesa Laureolus. Cel puțin 200 de ani s-a jucat. Rupere era. La propriu. Din ce știm noi din scripte, adicătelea de la Suetonius, piesa asta a debutat în anul 41 d. Hr., cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Caligula. Personajul central, după cum bine ați intuit, se numea Laureolus. Partea nasoală este că nu mai știm firul piesei, și nici de unde s-a inspirat autorul. Dar știm punctul culminant al piesei, care făcea furori de fiecare dată.

Ce mai știm noi este că, probabil, personajul central era inspirat din povestea unui tâlhar care jefuise nu știu ce templu, omorâse, făcuse numai tâmpenii, după care a fost prins, crucificat și, ca să fie treaba bună, fusese și sfâșiat de animale sălbatice. Dacă nici asta nu vă sensibilizează și nu vă stârnește simțul artistic, atunci chiar nu știm ce să ne mai facem cu voi.

De aici, începe să fie clar. Romanii, oameni fini și cu atenție la detalii, nu acceptau să fie simulată scena asta care reprezenta apogeul piesei. Clar, da? Mai exact, un actor (cel puțin unul), trebuia crucificat, apoi se dădea drumul unui urs nervos care să îl sfâșie. Aici, trebuie înțeles și publicul roman. O moarte prin crucificare putea dura zile și, oricât ar fi savurat romanii scene din astea, aveau și ei alte treburi. Cum ar fi să vadă și alte execuții.

Ce nu știați voi este că, în anul 80 d. Hr., Colosseumul (adică Amfiteatrul Flaviilor) a fost inaugurat fix cu piesa asta. Tertulian menționează faptul că ea încă se juca în secolul al doilea, iar Juvenal dă chiar și numele actorului principal de la una din reprezentații, tot secolul al II-lea, un sclav pe nume Catullus. 

În aceeași ordine de idei, poetul Martial menționează o piesă similară, în care era jucat Orfeu. Iar Orfeu trebuia să fie dezmembrat de niște femei. Ceea ce, să fie cu iertare, nu se putea simula. Așa că actorul trebuia să ofere publicului satisfacție căci, se știe, clientul nostru... stăpânul nostru. Tot Martial amintește de piesa Laureolus, dar și de o altă piesă în care apare Pasiphae, soția miticului rege cretan Minos, care fusese blestemată să o ia pe arătură și să facă prostii cu un taur, de unde a rezultat Minotaurul.

După cum probabil vă imaginați, scena conceperii Minotaurului era cât se poate de reală. O condamnată, un taur + publicul spectator aspru la critică. Scene de genul ăsta nu erau rare, iar dacă ați citit Apuleius, „Măgarul de aur”, știți despre ce vorbim. Doar că aici nu era taur, era măgar.

Revenind la ideea de la care plecasem, trebuie să mai subliniem că romanii au fost cei care au introdus aceste aspecte în arta dramatică. Dacă nu știați, grecii interziseseră scenele în care un personaj trebuia sa moară (chiar și simulat). Cum spuneam, romanii țineau mult la artă, la tot ceea ce reprezenta ea, și o voiau cât mai realistă. Pentru o cultură generală bogată, vom mai spune că actorii din rolurile principale erau, în marea lor majoritare, indivizi care nu aveau cetățenie romană. Cetățenii romani condamnați erau uciși prin metode mai demne, recte decapitarea. Dar și asta, adesea, tot sub formă de spectacol se făcea. Ori ești fan al artei dramatice, ori nu mai ești.

#MicaDoză #CulturăGenerală #teatru #Laureolus #Orfeu #Colosseum #amfiteatru #execuție

$$$

 Pe lume asta este important, din câte ne învață pe noi viața dar și cartea de aur a istoriei, să știi să te vinzi. În sensul bun. Adică să impresionezi. Bă, nene, cum să vă explic eu vouă ca să înțelegeți? Aruncați numai o privire pe steme și simbolurile heraldice... lei, dragoni, vulturi cu un cap sau două, bizoni, urși, capete de mauri sau tătari, draci să-i cheptene. Care mai de care mai rău, mai tatuat, mai fioros. Dar uite că printre toți durii ăștia și familiile lor nobiliare a fost unul care i-a întrecut pe toți.

Ați auzit de Bartolomeo Colleoni? Dacă n-ați auzit, fiți atenți Ăsta era un condotier din secolul al XV-lea. Adicătelea, o căpetenie de mercenari. Acum ce să vă zic eu vouă? Ăsta era un strateg militar desăvârșit, unde-l trimiteai știai că se rezolvă treaba. Dacă aveai boală pe vreun lider local, pe vreun primar, pe vreun dezvoltator imobiliar țepar, îl chemai pe ăsta și îl aducea pe hoț de guler, cu banii furați în dinți. E adevărat că te și costa, uneori mai mult decât făcea... dar, hei, e vorba și de prințipuri aici. Și obrazul subțire se ține cu cheltuială. Mai ales dacă vrei să trimiți un semnal clar. De aia, Bartolomeo a fost și foarte bogat.

Ei, ce nu ați sesizat voi este numele lui de familie... Colleoni. Dacă vă pricepeți cât de cât la italiană, veți vedea că numele seamănă izbitor cu „coglioni”, cuvântul italian pentru... testicule. Și uite așa, departe de a fi stânjenit de această coincidență fonetică, bravul nostru mercenar a îmbrățișat-o cu o vigoare demnă de îmbrățișarea unui urs grizzly excitat. Prin urmare, omul și-a pus niște testicule pe stema sa. Două? Nuuuu, tati! Șase!!! Trei perechi! Omul aveau trei perechi de... ouțe. Și mari, să le vadă tot prostul.

Zice-se, deși istoricii neagă asta în lipsa dovezilor, că Bartolomeo ar fi suferit de poliorhidie, o condiție medicală rară caracterizată prin prezența unui testicul suplimentar. E, ăstuia să i se numere ouăle, nu la toți pârnăiașii. Și dacă avea trei, ce? Vă strică vouă feng-shui-ul? Nu s-a plâns nimeni de el, nu v-a distrus economia, nu a creat o clasă de slugoi politici care să golească anticariatele din lumea asta când era ziua lui, deci să nu ne trezim acum cu petiții online că vreți schimbarea numelui.

Mai mult decât atât, Bartolomeo Colleoni ne învață o lecție importantă. Anume că în viață, indiferent de cărțile (sau, în cazul său, de atributele) pe care le primești, important este să le joci cu încredere. Ocazional, iată, asta înseamnă să defilezi cu niște organe la vedere, pe care altfel nu le-ai arăta decât prietenelor apropiate... și discrete. Asta e. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #BartolomeoColleoni #stindard #heraldică #condotier #Veneția

$$$

 Postare 18+

Domnule, ce atâtea parade Pride pe capul nostru? Peste tot unde te uiți, numai de parade Pride citești. Și nu e că ai citi, dar pe lângă ăia, cel puțin la noi, mai aleargă și unii în sutane, cu busuiocul, că dracu îi mai deosebește unii de alții, și nu mai pricepi nimic. Mă inervează. Zău așa. Ia să ne mai lase în durerea noastră, că avem noi altele. Păi țara asta are probleme mult mai grave legate de toleranță. Probleme care ard, și nouă ne arde de Pride? Las-o în basca mă-sii de treabă! Fiți atenți că vă explic.

Discutam deunăzi cu niște băieți. Băieți de viață, simpatici, nu băieți de băieți. Și analizam noi așa problemele legate de lipsa de toleranță din România. Făceam asta la o bere, că pe căldurile astea recomandă și medicul să lași munca, să te hidratezi, să „dezguști” bere la umbră, de preferat cică între ora 9 dimineața și 20 septembrie. Nu faceți ochii mari, la cârciumă, o zice chiar și știința, după o vârstă, e deja terapie să mergi. Și cu știința nu te joci, neică!

Chiar citeam un studiu acum ceva vreme, nu mai știu cine îl scrisese, probabil ăia de la NASA, care zicea așa: e recomandat să ieși săptămânal cu băieții, nu în grupuri mai mari de trei-patru persoane. Nu mai mari că se face microfonie și pleci mai obosit decât ai venit. Știți cum e, fiecare vorbește, fiecare se plânge de ceva, și nimeni nu ascultă. La final, toată lumea e fericită și mulțumită. Terapie scrie pe tine. Zburdă sănătatea ta mintală. Și cică, după analize profunde efectuate la sol și în spațiul cosmic, specialiștii NASA au decis că e bine să ieși măcar de două ori pe săptămână. Nu vă uitați la bani, căci investiți în sănătatea voastră psihică, așa să știți de la noi.

Ei, și cum analizam noi, ne-a venit ideea să luăm altitudine și să luptăm pentru ceva care chiar contează. Pentru problemele reale, neică, alea palpabile, de le simte oricine, nu pentru bășini de struț. Așa am decis noi să înființăm Alcoholic Pride. Mă, nene, voi ați observat că a ajuns să-ți fie rușine să te mai sprijini de un gard, să faci pișu pe un pom, să pui și tu geană pe geană într-un șanț, că imediat ești taxat și înfierat cu fierul roșu de societate? Lumea nici nu se mai gândește că poți să fii deocheat de vreo ospătăriță în momentele alea și de aia ți s-a făcut rău. S-a dus dracului empatia cu vremurile astea moderne. Pe vremuri era lumea mai tolerantă, taică. Plus că ne pierdem și valorile și tradițiile, asta fiind o altă problemă pe ordinea de zi. Uite o idee pentru care merită să lupți. 

Și din analiză în analiză, a venit unul cu ideea să ne facem și slogan cu care să defilăm pe unde se defilează, și să ne spunem ofurile. Spre exemplu: cui nu-i place băutura, să ne sugă nouă... și nu mai știu cum era, că era gălăgie mare acolo. Partea nasoală abia mai târziu a venit. Păi, da. Că ne-am dat seama că dacă ne aud doleanțele, vin și ăia de la Pride și se alege praful de platforma noastră program. Nici nu mai zic de demonstrație. Plus că vin și ăia cu sutanele, că ăștia sunt în situație win-win la ambele parade că toată lumea îi știe ce sugative sunt. Prin urmare, a rămas să mai dezbatem, că trebuie cumva să ne oferim o identitate. Apropo, căutăm militanți care vor să se alăture inițiative noastre civice. 

În concluzie, că aici intenționam să ajung, ce voiam să spun este că la cârciumă îți pot veni idei geniale, care altfel nu te loveau în veci. Revoluția franceză de unde credeți că a plecat? Asta așa, ca exemplu de mostră. Iar în ordinea asta de idei, vom avea o săptămână tematică, în care să discutăm despre cele mai tari idei care s-au născut la o bere, în cârciumile de pe mapamond. Zicem noi că e de mare interes public. Gata, mai discutăm și mâine, care veți mai fi pe aici după ce pleacă ăia ofuscați de inițiativa noastră, că sigur or să fie. Sau dacă nu ne închide Zuck, că nu am fi nici primii, nici ultimii.

#MicaDoză #CulturăGenerală #alcoholicPride #inițiativă #alcool #cârciumă

$$$

 Domnule, Roma nu a avut un singur Michelangelo de geniu. A avut mai mulți. Iar pe ăsta despre care vorbim noi azi îl chema Merisi. Michelangelo Merisi. Voi îl știți mai bine, probabil, după numele Caravaggio. Nu se poate spune că a fost un om bun, dar a făcut lucruri bune și folositoare pentru oameni. Pictură în special. De fapt, Caravaggio a revoluționat pictura. Dacă tizul lui, Buonarroti, avea un fix cu arta antică greco-romană, Caravaggio era la polul opus. Caravaggio a revoluționat pictura tocmai pentru că a refuzat cu obstinație să folosească modele idealizate, așa cum făcuseră toți înaintea lui.

Și de unde își lua el inspirația? Din cârciumi, taică, pentru că despre asta am promis că vorbim toată săptămâna. Caravaggio, să știți de la noi, era genul ăla de băiat de care părinții îți spuneau să te ferești când erai mic, pentru că te strică. El era anturajul rău. Omul trăia pentru artă, dar și pentru arta inspirată din viața reală. Nu suporta arta aia suptă din deget, cu Eroși rotunjori, bucălați, care trag cu arcul, sau cu icoane cu sfinți impotenți, idealizați. 

Omul și-a petrecut o parte importantă din viață în cârciumi. Tavernele Romei, pline de jucători de cărți, soldați, bătăuși, șuți, prostituate și oameni de rând, erau locul perfect de unde își recruta modelele. Chipuri brăzdate de viață, mâini muncite, picioare murdare, unghii roase, bolnavi... un proletariat rupt parcă din romanele lui Panait Istrati. Trebuie spus, ca niște „dezgustători de artă ce suntem” că întunericul dens al tavernelor, străpuns doar de o lumânare sau de o lampă cu ulei, este exact atmosfera pe care a recreat-o în picturile sale. Tehnica sa faimoasă, tenebrismul, pare o transpunere directă a scenelor la care era martor în astfel de cârciumi slab iluminate.

Ca exemplu, ia aruncați o privire pe tabloul „Moartea Fecioarei” (e la Luvru). Călugării care au comandat pictura au scuipat speriați în sân și au refuzat să o mai achite. De ce? Pentru că musiu Caravaggio a folosit ca model o prostituată înecată. O imagine lipsită de orice idealizare divină. Și așa era peste tot în opera lui. Personajele sale erau, de fapt, oameni pe care îi întâlnise prin tavernele din Roma, prin bordeluri, prin porturi șamd. Michelangelo nu folosea modelele clasice. Așa cum am spus, prefera „modelele de stradă”: femei de moravuri ușoare, hoți, soldați beți și măcelari cu priviri tulburi. Ăștia deveneau sfinți, personaje biblice, de se lăsa cu crize de apoplexie printre popi și enoriașii mai evlavioși.

Ei, dar Caravaggio nu era doar artistul care să caute modele realiste. Neah! Omul trăia pentru cârciumi. Arhivele poliției din Roma sunt pline de plângeri și rapoarte care îl implică pe Caravaggio. Și mai toate aveau cârciumi pe fundal. Lui Caravaggio nu îi trebuia mult ca să sară la scandal. Era suficient un ulcior de vin roșu, băutura lui preferată, și orice interlocutor sau străin care i se părea lui că se uită urât la el. Bașca, purta totdeauna o sabie cu el, mai ceva decât purtați voi telefonul mobil, motiv pentru care a și fost arestat de mai multe ori pentru port ilegal de armă.

Beții, bătăi, scandaluri, pariuri, orgii cu prostituate, astea erau la ordinea zilei. Numai că, vedeți voi, în mai 1606, în timpul unei încăierări, Caravaggio l-a ucis pe un anume Ranuccio Tomassoni. Nu se știe de la ce s-au luat, cert e că Tomassoni nu a mai plecat din cârciumă decât cu picioarele înainte. Condamnat la moarte in absentia, Caravaggio a fost forțat să fugă din Roma pentru tot restul vieții. Ultimii săi ani au fost un periplu disperat prin Napoli, Malta și Sicilia. În Malta, a devenit Cavaler al Ordinului Sf. Ioan pentru a obține protecție. Și ce a făcut? Exact, s-a făcut muci, s-a luat la bătaie cu unii, și așa a fost exclus din ordin.

A murit în 1610 la Porto Ercole, în Toscana, în condiții neclare. Acum, fiecare cum crede de cuviință să îl judece. A fost un geniu? Cu siguranță. Un sociopat. Fără tăgadă. Bețiv, asasin, bătăuș... a fost toate la un loc. Ar mai fi fost una în lipsa alteia? Asta nu mai știu să spun. Dar, uite, v-am promis idei geniale găsite în cârciumi. V-am adus idei geniale născute în cârciumi. Nu părăsiți incinta, că mai avem pe țeavă.

#MicaDoză #CulturăGenerală #Caravaggio #MichelangeloMerisi #tenebrism #pictură #cârciumă #scandal #alcool

$$$

 Domnule, nu știu cum sunt alții, dar uite că dacă se duc la crâșmă, vin de acolo cu idei care nu doar că îi fac celebri pe plan mondial, ba îi mai și umplu de bani. Eu, sincer, singura idee coerentă de business pe care am analizat-o la cârciumă a fost să o punem de un proiect de antreprenoriat, recte să strângem bani și să facem telecabină la Călărași, pe malul Dunării. 

Nu faceți ochii mari, că se vede că nu aveți fler în afaceri. În business trebuie tot timpul să gândești în perspectivă și să fii cu un pas în fața concurenței. Ia gândiți-vă, ai făcut telecabina, vine meteoritul, puf!, lovește Terra, se schimbă formele de relief (deci câmpia nu se poate face decât munte), iar a doua zi nu trebuie decât să ieși cu scăunelul, măsuța și să tai bilete. Timp să ai, numai să numeri roabele de bani aduși acasă!!! Nici Elveția nu are Dunăre la poalele muntelui... deci, succes garantat. Încă așteptăm investitori.

Mă rog, am mai avut o idee acum vreo săptămână, că ieșisem cu marketinga la o bere (am dus copilul la bunici, ca să bea și părinții ceva). Și m-a lovit. Ideea. Pac! „Nevastă, te siliconăm! Adio musca fără țețe! Până când o viață amară și-un trai nefericit? Îți dublează ăia leafa la muncă, știm toți că așa funcționează, într-un an ne scoatem investiția și intrăm pe profit. Artă și precizie”. Partea nasoală a fost când am calculat cât ne costă și am văzut că nu avem bani decât de un sân. A ieșit cu disensiuni, nici nu știu de ce, că sânii oricum vin din fabrică pe mărimi diferite, nu se prinde nimeni. Dar am rezolvat-o până la urmă căci, băiat deștept, am refăcut calculele și ne-a ieșit că ne ajung banii să-i punem o cocoașă. E șincron, elegant, plus că e și original. Mă rog, a rămas că mai analizăm, că deja marketinga iar băgase o privire din aia zici că-i sabia laser a lui Darth Vader, posibil de la berea aia de o băuse. 

Dar să nu deviem, că avem și alte cestiuni serioase de analizat. Despre Daniel Foe ați auzit? Ei, dacă nu ați auzit de el, atunci poate de Daniel Defoe ați auzit, că sunt unul și același. Foe îl chema pe el, dar a vrut la un momental să pară mai fensi, așa că a băgat o chestie din asta aristocratică în nume: Daniel De Foe, DeFoe, Defoe. Ați prins-o? Își falsificase și arborele ginecologic, să pară că e de neam nobil, vă explic imediat de ce.

Ei, băiatul n-ai fi zis că e vreun geniu. Mai degrabă un găinar cu ghinion pe el cât China. Până când alții de abia terminau de învățat tabla înmulțirii, Daniel al nostru falimentase mai multe afaceri decât ar fi reușit trei guverne Ciolacu la un loc. De aia a și vrut să pară aristocrat, că poate îi merge mai bine. S-a apucat și de scris, ocazie care i-a adus niște ani de pușcărie, căci criticii nu au apreciat manuscrisul. S-a angajat și ca spion, ziarist pârlit dar, peste toate, singura chestie la care chiar performa cu brio era să bată cârciumile. Cu preferință pe alea din porturi, căci acolo se strângea cea mai pestriță și mai dubioasă clientelă.

Dar, vedeți voi? Daniel Defoe avea un plan. Omul era mai complex decât părea la prima vedere. De fapt, era mai complex ca un manual de instrucțiuni de la IKEA. Iar el urmărea să afle povești de la marinarii întorși de peste mări și țări. Ăla era internetul vremii. Mai avea și el ce da la ziar. Ei, și într-o bună zi a auzit un sociopat cu grave probleme psihice, perorând despre cum fusese el abandonat pe o insulă. Pe individul ăsta îl chema Alexander Selkirk.

Era scoțian, fugise din Scoția după ce fusese acuzat de expunere indecentă într-o biserică (oook), se angajase ca băiat bun la toate pe prima corabie și aia a fost. Așa a ajuns marinar cu acte în regulă, dar și spaima cârciumilor, a colegilor și, mai ales, a șefilor direcți. De ce? Am spus-o. Omul era un sociopat, era extrem de agresiv și ți-ar fi luat gâtul chiar și pentru niște pufuleți. Așa a și ajuns pe insula aia, căci a vrut să o pună de răzmeriță, s-a luat de gât cu căpitanul, doar ca să se trezească singur, că nu se băga nimeni la revolta lui.

Ok, a ajuns pe insulă, unde a stat 4 ani și 4 luni, nu 28 cum a scris Defoe. Ca un exemplu, a notat în jurnal cum prindea capre, cum le rupea picioarele ca să nu fugă, apoi pe unele le ținea pentru hrană, iar pe altele le cresta la urechi, ca să știe să nu le mănânce. You do the math, ce făcea el cu alea crestate! Niciun Vineri, nici picior de cabinali, nada. Nicio corabie eșuată din care să se aprovizioneze, nici prea mare dor de casă (a spus mereu că aia a fost cea mai frumoasă perioadă din toată existența sa). Ca să nu o lungim, omul a fost recuperat, a ajuns acasă, a început să bată cârciumile, acolo unde și-a spus povestea pentru câteva pahare de alcool, iar jurnalul l-a vândut pe o sumă ceva mai consistentă. Cumpărător, Defoe.

Așa s-a născut povestea lui Robinson Crusoe. Și nu un roman, ci trei. Voi, ca mai toată lumea, ați avut acces doar la primul. Ăla care a făcut înconjurul planetei și a devenit unul dintre cele mai traduse, mai republicate și mai bine vândute romane ever. Mult romanțat, cu imaginea vajnicului colonist englez, gata să înfrunte stihiile și să civilizeze sălbaticii. În realitate, era un bolnav psihic, bașca zoofil, care nici măcar pe el nu s-a putut civiliza. Aia e, ne pare rău să vă distrugem visele. O dovadă clară că, uneori, în spatele unei mari opere de artă se ascunde un antreprenor viclean care știe că realitatea e bună, dar ficțiunea vinde mult mai bine.

#MicaDoză #CulturăGenerală #DanielDefoe #RobinsonCrusoe #AlexanderSelkirk #roman #idee #cârciumă

$$$

 Dom`le, să știți de la noi că în viață trebuie să ai fler. Inspirație. Să-ți meargă mintea. Uite, v-am mai zis noi pe aici, unii fac din rahat bici, cu o idee de nici nu îți dădea prin cap. Și totul ține de modul în care fiecare percepe lucrurile. Spre exemplu, un om când a văzut un măr ce a făcut? A făcut legea gravitației. O femeie când a văzut un măr ce-a făcut? L-a mâncat și ne-a băgat în rahat pe toți. Pe vecie. Aia zic. Și să mai știți voi că și ideile astea de geniu nu vin neapărat cum i-a venit lui Darwin ideea lui. Cum stătea el așa în halat alb, de i-a căzut mărul în cap și a strigat „Evrika”. Darwin, nu mărul, a strigat. Nu așa funcționează. Multe idei de geniu vin, în realitate, după niște beri reci, cu spumă, băute la cârciumă.

În ordinea asta de idei, după ce am trecut prin artă plastică, literatură și știință, vom merge azi la inventică. Totul cu un numitor comun, crâșma. Și deși exemple sunt cu ghiotura, numai de noi nu se leagă, îl vom menționa azi pe Percy Shaw. Ca să mă leg de ce am zis mai devreme, o femeie când a văzut o pisică, ce a făcut? A smotocit-o, și-a subțiat vocea de parcă așa ar vorbi pisica (tot cu voce subțire și limbaj de copil de 3 ani), eventual a luat-o acasă, ba a mai inventat și magia neagră. Un om când a văzut o pisică, bașca și băut bine, a inventat o chestie care a salvat zeci de milioane de vieți. QED! Fiți atenți.

Nenea Show a trăit 84 de ani, din 86 cât i-a alocat statul britanic, în același oraș, Halifax. De fapt, stătea undeva la o periferie, căci era nevoit să se deplaseze mereu cu mașina proprietate personală de acasă în oraș. Și omul ăsta avea o mică firmă de reparații drumuri, o ducea și el ca tot omul muncitor, iar în timpul liber, adică seara, ca orice englez, se ducea să radă niște hălbi la cârciuma sa preferată, Old Dolphin. 

După ce se pilea, se urca la volan și pleca acasă. Ok, acum să lămurim. Nu e bine ce făcea el. Și nici voi să nu faceți așa ceva. Dar în anii `30, când făcea el asta, nu exista nicio interdicție cu privire la consumul de alcool pentru șoferi. Prima lege din UK în sensul ăsta a venit în 1967. Ca să știți. Buuun.

Ei, și nen`tu Shaw avea o tactică pentru a nu o lua în vrie. Mai exact, se ghida după șinele de tramvai, că alea luceau în bătaia farurilor. Nasol a fost când au scos ăia șinele că nu știu ce reparații făceau. Că nu mai avea omul după ce să se ghideze. Și cum conducea el așa, pe întuneric, cu ochii ieșiți din cap ca la melc, pac, vede două luminițe pe șosea. A pus omul o frână de i-a ieșit piciorul prin podea mai ceva ca lui Fred Flinstone, apoi s-a uitat speriat ca să vadă în ce era să nimerească. Nu nimerea nimic. Era doar un pârlit de cotoi care se holba, că asta era meseria lui, la mașini.

Și ce a făcut Percy Shaw? Exaaact, a avut un moment de geniu. Așa s-a dus el și a patentat „ochii de pisică”. Nu ăia de la bicicletă, ci ăia din pavaj. Și-a deschis și o firmă, iar după câțiva ani producea mii de ochi de pisică din ăia zilnic. Bani pe el să îi întoarcă și cu lopata. Bașca, așa cum spuneam, milioane și milioane de oameni recunoscători că evită accidentele.

Partea cea mai frumoasă din toată povestea asta nu sunt însă banii făcuți cu vârf și îndesat de către Percy, ci faptul că după moartea lui, localnicii au numit un pub din ăla din Halifax după el. Că tot era ăla microcosmosul lui. Iar dacă nu ar fi băut el seară de seară la Old Dolphin, dacă nu apărea cotoiul (că are și el partea lui importantă la descoperirea asta), cine știe câte nenorociri se întâmplau? Cel mai important, dacă nu existau pub-urile, se mai inventa ceva? De aia zic, aveți mai mult respect pentru consumatori, că nu știți ce geniu tocmai a făcut pișu pe ușa voastră de la bloc. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #PercyShaw #pub #alcool #ochidepisică #invenție #geniu

$$$

 V-ați fi imaginat vreodată că Albert Einstein, pe lângă tot ce a făcut el în știință, ar fi scris și niște versuri de senzație, în care să cânte berea pasteurizată? Și nu oricum, ci la o masă în vreo tavernă? Sau pe Darwin, care între două capitole la „Originea speciilor”, ar fi băgat un volum de poezii care să slăvească gustul, aroma și capacitatea de a îmbăta ale ginului britanic? Nu, nu au făcut-o, dar noi despre un personaj de genul ăsta vom vorbi azi. Unul care îi bate pe toți.

Eeeei, dragii moșului, dacă Epicur s-ar fi reîncarnat și s-ar fi apucat și de matematică și astronomie, nu doar de filosofie, atunci musai ar fi fost să îl cheme Omar Khayyam. Zicem unii că Omar ar fi fost cel mai mare poet al umanității. Din toate timpurile. Iar paradoxul este că a fost recunoscut ca poet la sute de ani după moartea sa. Contemporanii îl știau de om de știință. Și e și normal. Ce a făcut omul ăsta în astronomie și matematică, mai rar. Când a calculat el la observatorul astronomic din Isfahan calendarul Jalali (asta în 1079), lumea creștină se încălța cu fesul. Iar sute de ani mai târziu, când a apărut și calendarul gregorian, tot părea un fel de ruletă rusească cu zile în comparație cu ce făcuse persanul nostru. 

Omar a avut contribuții fundamentale în algebră, în special pentru lucrarea sa despre clasificarea și rezolvarea ecuațiilor cubice prin metode geometrice, folosind intersecția secțiunilor conice. Iar dacă astăzi, astfel de funcții algebrice de gradul al treilea pot fi rezolvate relativ ușor, gândiți-vă că în timpul lui Omar Khayyam încă nu se folosea nici scrierea și nici limbajul matematic de azi. Pentru o simplă formulă x2 + 6 = 5x, Omar Khayyam scria: „Care este suma unui pătrat astfel încât, dacă adăugăm la acesta 6 dirhami, el devine egal cu cinci rădăcini din acel pătrat?”. V-aud? Nu mai pare la fel de simplu, nu-i așa? 

Omar Khayyam publicase o altă lucrare de excepție în care discuta despre coeficienții binomiali și ceea ce avea să fie cunoscut cinci sute de ani mai târziu sub numele de triunghiul lui Pascal, un aranjament geometric al coeficienților binomiali botezat astfel în cinstea matematicianului și filosofului francez din secolul al XVII-lea, Blaise Pascal. Din nefericire, această lucrare a fost pierdută. Omar a aprofundat și a scris tratate despre algebră, geometrie, fizică, teoria muzicii, filosofia matematicii, astronomie, jurisprudență și chiar meteorologie. A fost omul care a pus bazele unor științe, uneori chiar fără să știe, așa cum este cazul geometriei non-euclidiene. Azi, cei mai mulți oameni nici nu pot pronunța toate științele astea fără un mic pericol de AVC.

Partea și mai frumoasă este că a făcut toate astea în aburi de vin, iubind femeile, plăcerile simple și tot ce îi putea oferi viața.

„La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.

De-aş vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.

Şi tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.

Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?

Atât de larg eşti, Doamne, că nu-i nenorocire

Să n-o împărtăşească şi ultimul atom.

Dar ia aminte bine: de-ai fi şi Tu tot om,

N-ai da nici o smochină pe-aşa o fericire”.

Și uite așa, abia ajung la ce voiam să ajung. Omul a fost și poet. În secret, căci operele lui au început să fie recunoscute la el acasă la trei sau patru secole după ce au fost scrise. În Occident au ajuns în 1859. Normal că nu le-au promovat ăia, căci omul avea pasiunea vinului și a tavernelor. Voi vi-l imaginați poate ca pe un filosof sfătos, cu turban și cearceaf din ăla oriental pe el, șoarece de bibliotecă. Mai bine gândiți-vă la el ca la un individ care stă într-o tavernă, alături de cei mai simpli oameni, care toarnă pahar după pahar și care își așterne, uneori, gândurile pe o bucată de hârtie (da, hârtia ajunsese la ei din secolul al VIII-lea).

„Spuneţi-mi, ce-i mai bine? Să mergi într-o tavernă,

Sau să te tângui zilnic cu sufletul pustiu, 

Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau să ştiu  

De-Alah şi altă viaţă, căci stingerea-i eternă”.

Omar a scris într-un asemenea fel încât ar fi putut provoca atacuri de panică în toți clericii musulmani. Și nu s-ar fi rezumat doar la ei. De aia, versurile lui circulau clandestin. S-a luat de gât cu Allah, și a scris despre efemeritatea lucrurilor, trecerea timpului, zbaterea inutilă pentru lucruri mărunte, fericirea, iubirea și, mai ales... vinul și starea de beție. Iar astfel de aspecte îl diferențiază fundamental de marea masă a scriitorilor orientali. 

„Trăit-am ani o sută sub dulcea-Ţi bunătate

Şi-aş mai trăi o sută făcând numai păcate.

Ca să măsor la urmă, din două ce-i mai mare:

Mânia Ta cumplită sau blânda-Ţi îndurare.

Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie,

Şi-ai poruncit de-asemeni ca omul să se-abţie.

Nedumeriţi ne zbatem între porunci inverse.

Cum poţi să-nclini o cupă, iar ea să nu se verse?”.

Omul a cântat vinul cu atâta pasiune (mai mult sau mai puțin ca metaforă pentru bucuriile simple), încât e greu să nu te cucerească. L-aș asemui cu un Hamlet atemporal, un om ale cărui întrebări, incertitudini, zbateri, suferințe și zâmbete au învins pentru totdeauna timpul, intrând în panoplia celor mai frumoase creații ale umanității. Un om greu de explicat, pe care îl văd ca pe un precursor uriaș al lui Dante, Goethe, Cervantes, Dostoiesvki sau Arghezi. 

„Culege din viață tot ce-i surâs și floare.

Serbează orice clipă! Ia cupa cea mai mare!

Alah nu ține seama de vicii și virtuți.

Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruți”.

De aia zic... data viitoare când vă bucurați de un pahar de vin, gândiți-vă puțin și la Omar Khayyam. Nu doar la poetul bețiv care mai mereu își termina ziua într-o tavernă, ci la geniul care a înțeles că, uneori, cea mai profundă filosofie este să te bucuri de clipă. Și ridicați un pahar în cinstea lui. Cu siguranță, de undeva din paradisul lui plin de ulcioare, vă va face cu ochiul.

#MicaDoză #CulturăGenerală #OmarKhayyam #filosofie #tavernă #vin #poet #Persia #poezie #știință #astronomie #algebră