$$$

 Puteți să spuneți ce-oți vrea despre Roma antică, dar să știți de la noi că romanii erau niște oameni cu adevărat sensibili. Iubeau ăștia arta cu patimă. Mai ales arta dramatică. Și, comparativ cu voi, care vă uitați la toate panaramele de telenovele și seriale făcute parcă la beție, sau parcă au fost proiectate de agenții imobiliari cu trecut penal din Popești-Leordeni (da, știu că e greu de crezut că poate exista ceva mai prost proiectat și realizat decât blocurile ăstora), romanii nu acceptau să vadă o piesă jucată prost sau nerealistă.

Ei, romanii, aveau și piesele lor preferate. Unele dintre ele s-au jucat cu sala plină (mă rog, cu amfiteatrul plin) secole la rând. Uite, spre exemplu, piesa Laureolus. Cel puțin 200 de ani s-a jucat. Rupere era. La propriu. Din ce știm noi din scripte, adicătelea de la Suetonius, piesa asta a debutat în anul 41 d. Hr., cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Caligula. Personajul central, după cum bine ați intuit, se numea Laureolus. Partea nasoală este că nu mai știm firul piesei, și nici de unde s-a inspirat autorul. Dar știm punctul culminant al piesei, care făcea furori de fiecare dată.

Ce mai știm noi este că, probabil, personajul central era inspirat din povestea unui tâlhar care jefuise nu știu ce templu, omorâse, făcuse numai tâmpenii, după care a fost prins, crucificat și, ca să fie treaba bună, fusese și sfâșiat de animale sălbatice. Dacă nici asta nu vă sensibilizează și nu vă stârnește simțul artistic, atunci chiar nu știm ce să ne mai facem cu voi.

De aici, începe să fie clar. Romanii, oameni fini și cu atenție la detalii, nu acceptau să fie simulată scena asta care reprezenta apogeul piesei. Clar, da? Mai exact, un actor (cel puțin unul), trebuia crucificat, apoi se dădea drumul unui urs nervos care să îl sfâșie. Aici, trebuie înțeles și publicul roman. O moarte prin crucificare putea dura zile și, oricât ar fi savurat romanii scene din astea, aveau și ei alte treburi. Cum ar fi să vadă și alte execuții.

Ce nu știați voi este că, în anul 80 d. Hr., Colosseumul (adică Amfiteatrul Flaviilor) a fost inaugurat fix cu piesa asta. Tertulian menționează faptul că ea încă se juca în secolul al doilea, iar Juvenal dă chiar și numele actorului principal de la una din reprezentații, tot secolul al II-lea, un sclav pe nume Catullus. 

În aceeași ordine de idei, poetul Martial menționează o piesă similară, în care era jucat Orfeu. Iar Orfeu trebuia să fie dezmembrat de niște femei. Ceea ce, să fie cu iertare, nu se putea simula. Așa că actorul trebuia să ofere publicului satisfacție căci, se știe, clientul nostru... stăpânul nostru. Tot Martial amintește de piesa Laureolus, dar și de o altă piesă în care apare Pasiphae, soția miticului rege cretan Minos, care fusese blestemată să o ia pe arătură și să facă prostii cu un taur, de unde a rezultat Minotaurul.

După cum probabil vă imaginați, scena conceperii Minotaurului era cât se poate de reală. O condamnată, un taur + publicul spectator aspru la critică. Scene de genul ăsta nu erau rare, iar dacă ați citit Apuleius, „Măgarul de aur”, știți despre ce vorbim. Doar că aici nu era taur, era măgar.

Revenind la ideea de la care plecasem, trebuie să mai subliniem că romanii au fost cei care au introdus aceste aspecte în arta dramatică. Dacă nu știați, grecii interziseseră scenele în care un personaj trebuia sa moară (chiar și simulat). Cum spuneam, romanii țineau mult la artă, la tot ceea ce reprezenta ea, și o voiau cât mai realistă. Pentru o cultură generală bogată, vom mai spune că actorii din rolurile principale erau, în marea lor majoritare, indivizi care nu aveau cetățenie romană. Cetățenii romani condamnați erau uciși prin metode mai demne, recte decapitarea. Dar și asta, adesea, tot sub formă de spectacol se făcea. Ori ești fan al artei dramatice, ori nu mai ești.

#MicaDoză #CulturăGenerală #teatru #Laureolus #Orfeu #Colosseum #amfiteatru #execuție