$$$

 Demult, am privit un film.

Scurt, foarte scurt, japonez, dacă nu mă înșel. Un tânăr inventase o „îndeletnicire” macabră – arunca pietre în automobilele ce goneau pe autostradă, în toiul nopții. Mașinile se izbeau, se făceau praf, iar el scotocea prin ele, printre șoferii muribunzi, furând telefoane, nimicuri și bani. A dus mulți la pierzanie. Părinții săi, spre a-l ascunde de lege, l-au tăinuit într-o mănăstire, la un bătrân, care i-a spus că dreptatea tot îl va ajunge. Și pentru aceasta era de-ajuns să stea, într-o noapte, pe un teren pustiu – nimic mai mult. Aceasta era dreptatea.

Nepăsător, râzând, tânărul a pornit spre pustiu. Fleac! Dar din întuneric și din goliciunea câmpului s-au ivit pietre, tot atâtea câte aruncase și el odinioară. Și l-au ucis. Atât de simplu era filmul. Câte pietre a aruncat – tot atâtea s-au întors. Cu ce putere le-a azvârlit – cu aceeași putere s-au prăbușit asupra lui. Cu ce gând le-a aruncat – cu același gând i-au venit înapoi. Nimeni nu pedepsește pe nimeni. Doar că în viață lucrurile se petrec mai încet, nu pe loc, ci pe bucăți.

Și Plutarh se întreba cu amărăciune: de ce triumfă adevărul atât de târziu, iar morile Domnului macină atât de încet? Căci nelegiuitul își uită faptele și socotește că nenorocirea ce-l lovește e întâmplătoare… Nimeni nu are de gând să-i „reeducă” pe răufăcători, nici pe oameni, în general. Toate pietrele aruncate în cineva se întorc mereu. Cât le ia să se întoarcă, nu știm. Uneori fulgerător, alteori după mult timp. Dar piatra este aceeași. Și nu e o înțelepciune budistă: Plutarh și Euripide scriau despre asta, iar Longfellow a tradus, după veacuri, vorbele despre morile lui Dumnezeu:

Încet se-nvârtesc, dar macină mărunt;

Mare e răbdarea Sa, dar neclintită mâna-I…

De aceea nu trebuie să arunci cu pietre. Nici să scuipi în fântână, nici în alți oameni. Nici cuvinte să nu arunci. Fiindcă, cine știe, poate într-o noapte vei fi silit să stai pe un teren pustiu...

© A. V. Kirianova