$$$

 De ceva vreme, în loc de chipsuri și sticksuri, m-am dat pe batoane proteice. Sunt decis să-mi transform fizicul căzut în păcat într-unul de zeu grec. La 50 de ani începe panica și criza vârstei a treia. Nasol e că toate produsele astea, de te fac frumos, au gust de hoit. Parcă le fac special pentru a te demoraliza. Băi, ăștia ne vor grași, e o conspirație a marilor retaileri!, dar dacă închid ochii când le mănânc, nu mai par atât de perverse. Ce nu vezi, nu există. Le iau ca pe algocalminul pe care mi-l administra maică-mea în copilărie. Mă țineam de nas, închideam ochii, îmi luam o castană și dădeam fiola pe gât. 

Am descoperit că există o adevărată sectă a consumatorilor de batoane proteice. Exact ca motocicliștii care se salută în trafic. Noi, batoniștii, când ne întâlnim la raionul eco, zâmbim cu subînțeles. Doamnele se prezintă mai extaziate decât bărbații. Domnii par chinuiți, obligați, flagelați. Se uită cu regret în coșurile destrăbălate, ale celor care se hrănesc pe rit vechi. Doar privirile soțiilor sunt mai acre decât suferința lor.

Batoniștii se împrietenesc între ei exact ca posesorii de patrupede ieșiți cu animalul în parc. Prima oară când un batonist m-a acostat, mi-am făcut o groază de gânduri. Ăsta a găsit un motiv prost să se insinueze în discuție. M-am scobit în nas cu degetul pe care aveam verigheta: să vadă că sunt însurat și nu e loc de intimități la șemineu.

Atunci am aflat că nu orice proteină este 

o proteină bună. Există și proteine cu două fețe. Unele, pur și simplu, nu trag cu casa. Decât un baton prost, mai bine o friptură legitimă. 

Alea de la Lidl au prea puțină proteină, cele de la Auchan prea mult zahăr, la Carrefour sunt pline de îndulcitor și la farmacie sunt prea medicinale și scumpe în draci.

Morala era că trebuia să ajung la Mall, într-un anume magazin, unde Dumnezeul batoanelor vinde produse made in USA. Băi, tată, eu când aud de produse americane intru în fibrilații. Mă ia, așa, o căldură pe interior și o melancolie de nu mă mai recunosc nici în poza de buletin. Pe vremea comunismului, când am fost și eu copil, un ambalaj de ciocolată made în USA făcea cât trei mașinuțe de fier made în China.

La paradisul batoanelor, mirosea de ziceai că intrasem în petshop. Batoniștii se plimbau pe acolo ca iubitorii de artă la Luvru. Îmi era și rușine de cum mă prezentasem îmbrăcat. Dacă mă miros ăștia că sunt consumator de produse ieftine, mă expulzează. Așa că mi-am luat privirea plictisită de cunoscător și am țuguiat buzele, semn că tratez viața cu aroganță. Știam exact ce trebuie să cumpăr, dar lăsam impresia că sunt dispus să fac risipă. Batonistul risipitor.

La casă era un băiat care, de departe, mă putea învăța ce înseamnă aroganța adevărată. M-am gândit că îmi vorbește în atitudinea aia pentru că s-a decis să îmi dea produsele pe de-a moaca. Are el vreo combinație. Așadar, dacă le iau gratis, suport orice umilință. Îi spun plictisitului ce vreau și aștept să reacționeze. Privirea lui îmi amintea de pangasiusul congelat de la Auchan, de am aflat, după ce am halit zeci de kilograme, că se hrănește cu rahaturile din apă. În ochii lui se citea apusul omenirii. 

Când mi-a spus prețul, am crezut că sunt dator la ANAF. Costa un baton cât o amendă pentru neacordare de prioritate. Mă gândeam că oferta e pe antagonic, plătesc zece și primesc doar unu. 

La 40 de lei produsul am crezut, inițial, că vânzătorul e bâlbâit și netratat logopedic. “ Come again, please!”

Când l-am pus să repete, am mirosit, brusc, a sărăcie. Așa, Richard, arată-le cine ești!

“ Și o mușcătura cât costă?”

Evident că vânzătorul nu a gustat gluma. Angajații din magazinele cu produse scumpe sunt afectați de importanța funcției, nu duc pamfletul până la capăt.

“ Toți vreți produse de calitate la bani puțini!” Stai că s-a trezit revolta în burghez. Așa rușine mi se făcuse de îmi venea să-i bag un baton în ochi. 

Mă simțea de parcă mă lipisem de talpa pantofului unui milionar care călcase dintr-o erată pe mine. Dispăruse și dramul de atenție pe care mi-o acordase până atunci. Oamenii intrau în magazin, cumpărau și plecau în treaba lor. Eu, leșinat într-un colț, așteptam să-mi revină indicele glicemic. 

Patruzeci de lei înseamnă un castron cu șnițele de-ale soacră-mii. Îmi mai dă, bonus, și o salată de varză. Dacă îi spun femeii că am dat atâția bani pe un rahat de produs, cere zestrea fiică-sii înapoi.

Mă gândeam cum să plec cu demnitate. Nu poți ieși cu mâna goală dintr-un magazin de fițe. În zilele noastre, o astfel de greșeală te damnează pe veșnicie. E ca și cum te-ar vedea cineva intrând într-o bibliotecă. 

“ Merg să cumpăr ceva și mă întorc.”

Doar că bogații adulmecă mirosul de tocană de cartofi din ADNul celor ca mine, știu că plastografiem și nu ne lasă să părăsim incinta călare. 

“ Sperăm că v-ați simțit bine la noi!”