$$$

 "O să ajungi la fel ca mama ta" - profeția bunicului meu m-a urmărit toată copilăria, dar acum el ia pastilele pe care i le cumpăr eu cu banii câștigați din profesia pe care nu credea că o merit.

"Ești la fel ca mama ta - o să faci doar prostii în viața asta," îmi spunea bunicul în fiecare dimineață când mă trezeam pentru școală. La șapte ani, nu înțelegeam de ce cuvintele lui mă dureau mai tare decât palmele cu care mă trimitea la somn când nu învățam destul de bine.

Ana a crescut în casa bunicilor din satul Horezu după ce mama ei, Mihaela, a plecat cu un șofer de TIR când ea avea doar cinci ani. "A fugit cu primul vagabond care i-a promis luna de pe cer," povestea bunicul tuturor vecinilor care voiau să asculte. "Și pe tine te-a lăsat pe capul nostru, ca pe o povară."

Casa cu trei camere din Horezu era împărțită strict: bunica dormea în camera mare, bunicul în cea mică, iar Ana într-o cameruță de lângă bucătărie unde iarna înghețau geamurile și vara nu se putea dormi de căldură. Nu era cameră de copil - era locul unde părinții nedoriți își depozitau greșelile.

"Doar cei care au crescut cu profeții de eșec știu cum fiecare notă bună devine o mică victorie împotriva destinului pe care alții ți-l prezic," își amintește Ana acum, la treizeci de ani, stând în cabinetul ei medical din Râmnicu Vâlcea.

În școala din sat, Ana era "copila abandonată de mamă". Profesorii o priveau cu milă, colegii cu curiozitate, iar ea învăța să-și facă temele perfect pentru ca măcar la catedră să nu mai audă șoșotelile despre familia ei dezintegrată. Fiecare 10 era o dovadă că poate fi mai mult decât profeția bunicului.

"De ce mai înveți atât? Tot n-o să faci nimic cu cartea aia," îi spunea bunicul când o vedea citind până târziu în noapte cu lanterna sub pătură. "Ia mai bine învață să speli, să gătești, să fii de folos. Că la cap nu ești."

Dar Ana avea un secret pe care nu l-a spus nimănui: în fiecare noapte, după ce bunicii adormeau, scotea de sub saltea fotografiile mamei ei și se uita la ele în lumina lanternei. Nu cu dor, ci cu hotărâre. "Nu voi fi ca ea," își șoptea. "Voi fi exact opusul."

La liceu în Râmnicu Vâlcea, unde făcea naveta cu microbuzul în fiecare zi, Ana descoperea că există o lume în care inteligența ei contează mai mult decât povestea familiei ei. Profesorii de la oraș nu știau despre mama fugară sau despre profeții bunicului. Vedeau doar o fată cu ochii deschiși care înțelegea lecțiile din prima.

Bunicul nu a venit niciodată la festivitățile de sfârșit de an, nici când Ana a luat premiul întâi la olimpiada de biologie, nici când a fost șefa de promoție. "Să nu-ți umbli la cap cu măriri," îi spunea. "Ești și tu om de rând, ca noi toți."

Facultatea de Medicină din Cluj a fost prima libertate adevărată. Acolo, pentru prima dată în viața ei, Ana nu a mai fost "fata abandonată de mamă" - a fost doar Ana, studenta care învăța mai mult decât oricine altcineva, nu din pasiune, ci din nevoia disperată de a dovedi ceva.

"Mă întreb câți dintre noi învață din dragoste și câți din nevoia de a contrazice pe cineva care nu a crezut în ei," reflectează ea acum, privind diploma de pe peretele cabinetului.

În cei șase ani de facultate, Ana a venit acasă doar de Crăciun și de Paște. Bunicul o primea cu aceleași cuvinte: "Ai venit să ne arăți cât de mare te crezi?" Bunica, care nu vorbea niciodată împotriva lui, îi pregătea în tăcere mâncarea preferată și o întreba în șoaptă despre cursuri.

La absolvire, când Ana a devenit oficial doctor, bunicul a fost în spital cu inima. A fost prima dată când a văzut-o în halat alb, cu stetoscopul la gât, vorbind cu medicii despre tratamente și prognostic. Pentru o clipă, în ochii lui bătrâni a trecut ceva ce semăna cu mândria, dar s-a stins repede.

"Ești doctor, dar tot n-ai bărbat," a fost primul lui comentariu când a ieșit din spital. "Vezi? Prea multă carte te-a făcut să nu mai fii femeie adevărată."

Acum, Ana lucrează la Spitalul Județean și are propriul cabinet în centrul orașului. În fiecare lună, merge la farmacia din Horezu și cumpără pastilele bunicului pentru inimă, pentru tensiune, pentru toate bolile bătrâneții. Farmacista o cunoaște: "Doctorița Ana, nepoata lui moș Gheorghe."

E un ritual ciudat - să-ți cumperi propria validare cu banii câștigați din profesia pe care cel care te-a crescut a prezis-o ca fiind imposibilă pentru tine. Când îi duce pastilele acasă și le pune pe masa din bucătărie, bunicul le ia fără să spună mulțumesc, de parcă ar fi ceva cuvenit.

"Măcar la ceva ești bună," mormăie el, punându-și pastila sub limbă.

Ana nu mai așteaptă recunoașterea. La treizeci de ani, a înțeles că unii oameni nu pot să-și recunoască greșelile, nici măcar când dovezile stau în fața lor îmbrăcate în halat alb. Bunicul ei va muri crezând că nepoata lui e o întâmplare norocoasă, nu rezultatul a douăzeci și cinci de ani de muncă împotriva destinului pe care el i l-a prezis.

Dar de fiecare dată când scrie o rețetă, când salvează o viață, când un pacient îi mulțumește pentru că l-a vindecat, Ana simte satisfacția răzbunării perfecte. Nu cea care distruge, ci cea care construiește. Cea care demonstrează că profeția de eșec a bunicului a fost cea mai puternică motivație pe care o putea primi.

Cea mai mare victorie nu e să-i dovedești celui care nu a crezut în tine că a greșit. E să trăiești o viață atât de împlinită încât părerea lui să nu-ți mai pese. Dar pastilele tot le plătești, pentru că asta înseamnă să fii mai bună decât oamenii care nu au fost buni cu tine.