$$$

 Când fiica mea mi-a povestit cum colega ei de bancă și-a rupt sandvișul să-l împartă cu frățiorul flămând, am știut ce am de făcut.

Ioana a venit azi de la școală cu ochii strălucitori, așa cum fac copiii când au de povestit ceva important. Se așeza la masa din bucătărie, cu ghiozdanul încă pe spate, și începu să-mi spună despre ziua ei, în timp ce eu pregăteam cina.

"Mama, știi ce a făcut Daria azi?" m-a întrebat, scoțând caietele din ghiozdan. "În pauza mare, când am scos sandvișul, ea a scos și ea al ei. Dar când l-a văzut pe Mihai, frățioru' ei din clasa a doua, cum se uita după noi, și-a rupt sandvișul în două și i-a dat jumătate."

M-am oprit din tăiat ceapa și m-am uitat la ea. "De ce a făcut asta?"

"Pentru că Mihai nu avea nimic de mâncare, mama. Părinții lor au plecat dimineața la muncă și au uitat să-i facă sandwich. Și Daria a zis că e mai important ca frățiorul ei să nu fie flămând decât să mănânce ea tot sandvișul."

În acel moment, ceva s-a înmuiat în inima mea. Daria, fetița cu care Ioana împarte banca de un an întreg, fetița pe care o știu din vedere de la ușa școlii, cu hainele îngrijite dar nu tocmai noi, cu ghiozdanul reparat cu bandă izolatoare, această fetiță de opt ani tocmai îmi dăduse una dintre cele mai frumoase lecții despre generozitate.

"Și ce a zis Mihai?" am întrebat.

"S-a bucurat mult. Și mi-a spus Daria că a văzut cum i s-au umplut ochii de lacrimi, dar lacrimi de bucurie. Apoi au mâncat amândoi jumătățile acelea mici, și Daria părea că e cea mai fericită din lume."

Doar cei care au crescut în familii cu puține resurse financiare știu cu adevărat ce înseamnă să împarți din puținul tău. Pentru Daria, acel sandviș probabil era singura mâncare pe care urma să o aibă până seara, când părinții se întorceau acasă.

"Mama," a continuat Ioana, "mi-a fost puțin rușine că eu aveam și sandviș, și un măr, și biscuiți. Și ea avea doar un sandviș mic."

Seara, după ce Ioana a adormit, am stat în bucătărie și m-am gândit la ziua de mâine. La cum Daria va scoate din nou un singur sandviș din ghiozdan, în timp ce alți copii vor avea pachete întregi cu mâncare. La cum va trebui să aleagă din nou între propria ei foame și cea a frățiorului ei.

Nu puteam să las lucrurile să continue așa.

Dimineața următoare m-am trezit cu jumătate de oră mai devreme. În bucătărie, am pregătit trei sandvișuri: unul pentru Ioana, unul pentru Daria și unul pentru Mihai. Le-am făcut cu șuncă și cașcaval, le-am învelit frumos în folie alimentară și le-am pus în trei pungi de hârtie, pe care am scris numele fiecărui copil.

"Mama, ce faci?" m-a întrebat Ioana când a coborât pentru micul dejun și a văzut pregătirile.

"Fac sandvișuri pentru tine, pentru Daria și pentru Mihai," i-am spus simplu. "Să nu mai fie nevoită să-și rupă sandvișul în două."

Ochii i s-au luminat. "Serios? Pentru Daria și pentru Mihai?"

"Da. Pentru că ce a făcut ieri Daria este exact ceea ce aș vrea să faci și tu în locul ei. Și pentru că, dacă pot să ajut, nu văd de ce să nu o fac."

La sfârșitul zilei, Ioana a venit acasă și mai fericită decât în ziua precedentă. "Mama, trebuia să vezi fața Dariei când i-am dat pachetul! Prima dată nu înțelegea ce se întâmplă. Apoi, când i-am explicat că e de la tine, pentru ea și pentru Mihai, a început să plângă."

"A plâns?" am întrebat îngrijorată.

"Da, dar de fericire. Și mi-a zis să-ți mulțumesc foarte mult. Și că nu știa că există părinți care au grijă și de copiii altora."

Poate că pentru mulți părinți, gestul de a face trei sandvișuri în loc de unul pare neînsemnat. Dar pentru Daria și Mihai, acel sandviș extra însemna că nu trebuie să aleagă între foame și generozitate, că pot mânca amândoi fără să se sacrifice unul pentru celălalt.

În săptămânile care au urmat, am continuat să fac sandvișuri pentru toți trei. Nu am făcut-o din milă, ci din respect pentru gestul unei fetițe care, la opt ani, știa deja că dragostea fraternă e mai importantă decât propria nevoie.

Într-o zi, părinții Dariei au venit să mă caute. Mama ei, o femeie tânără cu ochii obosiți de muncă, mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi. "Nu știu cum să vă mulțumesc," mi-a spus. "Lucrez cu ziua, plec de dimineața devreme, și uneori chiar uit să le prepar mâncare copiilor. Faptul că Daria știe că va avea sandviș la școală îmi dă o pace pe care nu o aveam de luni de zile."

"Nu e nevoie să-mi mulțumiți," i-am răspuns. "Daria mi-a învățat fiica mea cea mai frumoasă lecție despre generozitate. E cel mai mic lucru pe care pot să-l fac în schimb."

Astăzi, după șase luni, încă mai fac sandvișuri pentru cei trei copii. Daria și Mihai au devenit ca niște nepoți pentru mine, iar Ioana a învățat că bunătatea se înmulțește când o împarți cu alții.

Pentru că, uneori, cele mai mari lecții de viață ni le dau copiii, prin gesturile lor simple și sincere. Și pentru că un sandviș împărțit în două poate să schimbe nu doar ziua a doi copii, ci inima unui adult care înțelege că, în fond, toți copiii din lume sunt ai noștri.

Poate că asta e cea mai frumoasă formă de educație - să le arătăm copiilor noștri că generozitatea nu e doar despre ce dai, ci despre cât de mult îți pasă de cei din jur. Și că, când vezi bunătatea în lume, cel mai natural lucru e să contribui la ea, nu să rămâi doar spectator.