$$$

 I-am promis mamei pe patul de moarte al tatei că nu o voi lăsa niciodată singură - acum soțul îmi spune că dacă nu vin în Anglia, divorțează și îmi ia copiii.

Biletele de avion stau pe masa din bucătărie de trei săptămâni - patru bilete pentru Londra, pentru ea și cei trei copii. Soțul ei, Marius, lucrează deja acolo de un an, trimite bani, a găsit școală pentru copii, apartament cu trei dormitoare într-o zonă bună. "Veniți până pe 15," îi scrie în fiecare săptămână. "Totul e pregătit aici."

Dar în camera de alături, mama ei de șaizeci și opt de ani nu mai poate să se ridice din pat fără ajutor. Cancerul la plămâni nu iartă pe nimeni, iar medicii au fost clari: "Șase luni, poate un an dacă răspunde bine la tratament."

"Du-te, Anuto," îi spune mama cu glas slab, în timp ce Anca îi schimbă perfuzia. "Copiii au nevoie de tată. Tu ai nevoie de bărbatul tău. Eu sunt bătrână, mi-am trăit viața."

La treizeci și cinci de ani, Anca se află în mijlocul celei mai imposibile alegeri. Dacă pleacă, îi oferă copiilor ei - Mihai de doisprezece ani, Ioana de zece și micul Andrei de șapte - o șansă la o viață mai bună. Școli unde să învețe engleza, perspective de viitor, un tată prezent în viața lor. Dar mama ei va muri singură, îngrijită de o asistentă străină dacă o găsește, sau mai rău, într-un azil.

Dacă rămâne, va fi alături de femeia care a crescut-o, care a stat cu ea la toate nopțile cu febră din copilărie, care a muncit două servicii ca să-i plătească facultatea. Dar copiii ei vor crește fără tatăl lor, într-o țară care nu le oferă aproape nimic, iar căsnicia ei se va destrama în apeluri video și promisiuni amânate la nesfârșit.

"Doar cei care au fost puși să aleagă între două iubiri pot înțelege cum se simte să fii răstignită între sufletul tău împărțit în bucăți," gândește Anca, stând pe scaunul din camera mamei în timp ce aceasta doarme.

Vecinii își dau cu părerea. "Du-te, fată, că mama ta nu mai are mult. Copiii au toată viața înainte." Alții spun: "Cum să-ți lași mama să moară singură? Copiii se mai întorc, părinții nu se mai întorc din mormânt."

Marius sună în fiecare seară. Vocea lui s-a schimbat în ultimele luni - e mai rece, mai neîncrezătoare. "Anca, dacă nu vii până la sfârșitul lunii, îmi fac singur actele pentru copii. Nu pot să-i las pe copiii mei să crească în mizeria asta când eu pot să le ofer mai mult."

Amenințarea nu e rostită, dar e acolo. Dacă nu pleacă acum, poate să nu mai aibă unde să plece niciodată. Poate că Marius își va reface viața acolo, va divorța de ea, își va lua copiii. În Anglia, curtea va sta de partea tatălui care oferă stabilitate financiară, nu de partea mamei care a ales să rămână în țară să își îngrijească părintele bolnav.

Mihai, cel mare, înțelege. O întreabă într-o seară: "Mama, de ce nu putem să o luăm și pe bunica cu noi?" Cum să-i explici unui copil de doisprezece ani că sistemele medicale nu primesc bolnavi terminali străini, că mama lui nu ar supraviețui unui zbor de trei ore, că uneori viața te pune în situații fără soluții frumoase?

"Mă întreb câte femei din România stau în acest moment pe scaune în spitale sau în casele părinților bolnavi, ținând în mână bilete de avion sau contracte de muncă în străinătate, știind că trebuie să aleagă între dragostea filială și dragostea maternă," reflectează Anca într-o noapte când nu poate să doarmă.

În camera copiilor, Ioana plânge în fiecare noapte. Îi e dor de tata, nu înțelege de ce nu pot fi cu toții împreună, de ce viața adulților e atât de complicată. Andrei, cel mic, încă mai întreabă când pleacă "în vacanța lungă la papa".

Mama ei are momente de luciditate în care pare să citească gândurile Ancăi. "Știu că mă urăști pentru că te pun în situația asta," îi spune într-o dimineață. "Dar dacă aș putea să mor mai repede ca să vă eliberez, aș face-o."

"Nu spune prostiile astea, mama."

"Nu sunt prostii. E realitatea. Muribunzii devin poveri pentru cei vii. Știu asta. Dar nu pot să mor la comandă, oricât mi-aș dori."

Termenul limită se apropie. Biletele de avion au fost reprogramate o dată, de două ori. Marius nu mai răspunde la telefon zilnic. Copiii au încetat să mai întrebe când pleacă. Doar mama continuă să se lupte cu fiecare respirație, fără să știe că fiecare zi în plus înseamnă pentru fiica ei o zi mai aproape de pierderea totului.

Anca ia hotărârea într-o noapte de octombrie, când mama doarme după o criză de durere. Nu e o hotărâre înțeleaptă sau corectă - e o hotărâre care vine din epuizare și din acceptarea faptului că, indiferent ce alege, va fi în același timp eroină și trădătoare.

Sună la compania aeriană să anuleze biletele. Apoi îi scrie lui Marius un mesaj: "Nu pot să plec. Îmi pare rău." Nu explică mai mult pentru că nu există cuvinte pentru alegerea pe care o face.

A doua zi, când copiii pleacă la școală și mama doarme, Anca stă în bucătărie și privește biletele anulate. Știe că tocmai și-a ales destinul: va fi femeia care și-a sacrificat familia pentru datoria filială. Peste câțiva ani, când copiii ei vor vorbi engleza fluent cu tatăl lor prin video-call și o vor întreba de ce nu i-a dus cu ea, va trebui să le explice că uneori dragostea înseamnă să alegi pe cine salvezi când nu îi poți salva pe toți.

Mama moare după cinci luni, liniștit, în casa ei, ținându-i mâna Ancăi. Ultimele ei cuvinte sunt: "Iartă-mă că ți-am luat viitorul." Anca nu răspunde, pentru că nu știe dacă poate să ierte sau dacă vrea să fie iertată pentru alegerea pe care a făcut-o.

Sunt alegeri în viață care nu au finaluri fericite, doar finaluri cu care poți trăi. Iar Anca va trăi pentru totdeauna cu întrebarea dacă a ales corect sau dacă a fost doar prea slabă să plece.