$$$

 Directorul a plecat într-o delegație și a lăsat restaurantul pe mâna spălătoarei. Ce s-a întâmplat apoi a schimbat totul pentru amândoi.

Alexandru Iliescu era un om respectabil din Cluj - proprietarul restaurantului "Transilvania" din centrul vechi. Avea o mașină bine întreținută, soția Maria lucra la bancă, copiii frecventau o școală bună. Părea familia perfectă de clasă mijlocie, dar sub această aparență nimic nu era cu adevărat solid.

În decembrie, Maria i-a cerut divorțul exact când el termina bilanțul de final de an și planifica petrecerea de Anul Nou. A vorbit rece, ca o demisie fermă: alt bărbat, copiii rămân cu ea, apartamentul și contul de familie. El stătea în fața computerului, un tabel Excel neterminat deschis, și nu își putea scoate din cap că avea costumul de Moș Crăciun la curățătorie pentru petrecerea copiilor.

"Douăzeci de ani..." a spus el în gol, iar Maria i-a răspuns uscat: "La ce te referi?"

În lunile ce au urmat, Alex și-a retras prezența din viața personală. A locuit într-un apartament mic lângă restaurant, dormind pe o canapea prăfuită și consumând mâncare de la fastfood în timp ce se pierdea în seriale despre familii fericite. Restaurantul "Transilvania" abia se învârtea - concurență acerbă, clienți pretențioși care cereau calitate la prețuri mici, iar el pierduse orice motivație.

"Fă cum știi," răspundea el fără chef când Cristina, managerul lui, îl întreba despre meniu sau aprovizionare. Ea se descurca, dar fără energia lui totul părea doar o rutină administrativă. Veniturile scădeau, facturile creșteau.

În primăvară, prietenii l-au tras la o seară de "recuperare masculină" la o berărie. Bogdan i-a spus: "Fă ceva nebunesc. Lasă totul pe mâna cuiva - poate iese ceva bun."

"Da cui?" a întrebat Alex.

"Păi, Gabi, spălătoarea de vase - femeia care nu a greșit niciodată, nu a lipsit o zi, nu a dispărut nimic din bucătărie."

"E cu cazier..."

"Și ce? Nici nu pune mâna pe bani. Poate de-asta e de încredere. Încearcă. Ce poți pierde?"

Cu un amestec de scepticism și disperare, a acceptat ideea.

A doua zi a mers în bucătărie, unde Gabi Ianovici - o femeie de aproape cincizeci de ani, chibzuită și dedicată - spăla vasele. După trei ani lucrați fără abateri, fără scandaluri, fără întârzieri, ea era un stâlp discret al localului.

"Gabi," a început el cu voce nesigură, în timp ce tacâmurile erau ridicate în teancuri, "plec într-o delegație pentru o săptămână. Tu vei fi responsabilă pe perioada asta."

Gabi s-a oprit, privindu-l cu ochii mari, cu farfuria udă încă în mână.

"Eu, domnule Alexandru? Dar eu nu știu să..."

"Știi să observi totul ce se întâmplă în bucătărie. Știi când ceva nu e în regulă. Atât îmi trebuie."

În acea seară, Alex a plecat la Sibiu, la o conferință inventată, și s-a cazat la un hotel mic. Pentru prima dată în luni de zile, a dormit liniștit.

Gabi a rămas în restaurantul gol, privind în jurul ei ca și cum ar fi ajuns pe o planetă străină. Dar dimineața următoare, la șase, era deja acolo. A început să observe lucruri pe care Alex nu le mai văzuse de mult timp.

În prima zi, a văzut că bucătarul băga în frigider carne care mirosea suspect. L-a oprit.

"Domnu' Costel, carnea asta nu e bună."

"Las' că merge, Gabi. Cine o să știe?"

"Eu știu. Și dacă se îmbolnăvește cineva?"

A aruncat carnea și a comandat alta proaspătă, cu banii din casa mică pentru urgențe.

În a doua zi, a observat că ospătărița Daniela își lua țigări din casa restaurantului și le înregistra ca "diverse pentru bucătărie".

"Daniela, banii ăștia sunt pentru mâncare, nu pentru țigări."

"Păi nu observă nimeni, Gabi."

"Eu observ."

În a treia zi, a văzut că furnizorul de băuturi aducea bere expirată și o înlocuia cu cea bună din stock, luând diferența.

"Nu mai faceți schimbul ăsta," i-a spus calm. "Sau găsiți alt restaurant."

Până la sfârșitul săptămânii, Gabi transformase complet atmosfera. Bucătăria era curată ca în prima zi, mâncarea proaspătă, ospătarii politicoși, iar clienții începuseră să observe diferența.

Doar cei care au muncit toată viața cu mâinile lor știu cu adevărat ce înseamnă să ai grijă de fiecare detaliu, să nu tolereezi risipa, să tratezi treaba altcuiva ca pe a ta.

Când Alex s-a întors, a găsit casa plină de bani și o listă detaliată cu tot ce se întâmplase. Gabi stătea în bucătărie, spălând vasele ca întotdeauna.

"Gabi, ce s-a întâmplat aici?"

"Am avut grijă, domnule Alexandru. Așa cum mi-ați cerut."

Alex s-a uitat la raportul zilnic scris cu măna ei: venituri cu 30% mai mari, cheltuieli cu 20% mai mici, zero reclamații de la clienți.

"Cum ai făcut?"

"Am oprit risipa. Am băgat de seamă la ce nu băgați voi de seamă. Am avut grijă ca totul să fie curat și cinstit."

În seara aceea, Alex a stat până târziu să numere banii. Pentru prima dată în luni de zile, restaurantul avusese profit real. Nu din șmecherii sau combinații, ci din muncă cinstită și atenție la detalii.

"Gabi," i-a spus a doua zi, "vreau să-ți propun ceva. Să fii tu managera restaurantului. Salariu dublu, procent din profit și responsabilitate totală."

Gabi s-a uitat la el neîncrezătoare.

"Dar eu am cazier, domnule Alexandru. Pentru furt. De-aia nu găsesc de lucru decât la spălat vase."

"Eu știu. De-aia te vreau pe tine. Pentru că știi ce înseamnă să pierzi totul dintr-o greșeală. Și știi să ai grijă."

Din acea zi, restaurantul "Transilvania" a devenit cel mai de încredere local din Cluj. Gabi conducea echipa cu fermitate dar și cu înțelegere, Alex se ocupa de partea administrativă și de relațiile cu furnizorii, iar profitul crescuse cu 60%.

"Uneori cele mai bune decizii le luăm când nu mai avem nimic de pierdut," îi spunea Alex prietenului lui Bogdan. "Gabi m-a învățat că cinstea nu se măsoară în diplome sau în trecutul curat, ci în cum te comporți când nimeni nu te vede."

La un an după divorț, când Maria a venit să discute despre pensia alimentară, a găsit un Alex cu totul schimbat. Confident, zâmbind, cu un restaurant înfloritor.

"Cum ai reușit?" l-a întrebat ea.

"Am învățat să am încredere în oamenii care chiar merită," a răspuns el, privind prin geamul către bucătărie, unde Gabi își făcea treaba cu aceeași dedicare de parcă restaurantul ar fi fost al ei.

Pentru că adevărata valoare a unui om nu stă în cât de departe a ajuns, ci în cât de departe este dispus să se întoarcă pentru a face lucrurile cum trebuie. Iar Gabi știa asta mai bine decât oricine.