$$$

 Mi-am luat inima în dinți și am intrat la școala de șoferi la 50 de ani, în timp ce toți bărbații din sat râdeau de mine.

Totul a început într-o dimineață de marți, când Vasile, soțul ei, a avut o criză de nervi în sufragerie. "Nu pot să te duc acum la Medgidia, Leno! Am treabă la câmp!" Ea stătea cu geanta în mână, pregătită pentru drumul obișnuit la piață, și pentru prima dată în 25 de ani de căsătorie a simțit cum ceva se rupe în ea.

"Bine, Vasile. Merg mâine."

Dar în mintea ei, o voce nouă îi șoptea: "Sau poți învăța să mergi singură."

Copiii râdeau când le-a spus. "Mamă, la vârsta ta? Ai văzut cum conduc femeile?" "Eu nu sunt 'femeile'," le-a răspuns ea cu o fermitate care i-a surprins chiar și pe ei. "Eu sunt mama voastră. Și dacă pot să cresc doi copii, pot să învăț să conduc o mașină."

Primul pas a fost la școala de șoferi din oraș. Instructorul, un bărbat pe la 35 de ani, s-a uitat la ea cu zâmbetul ăla condescendent pe care îl cunoștea prea bine. "Doamnă, la vârsta dumneavoastră, nu e mai bine să vă ajute copiii sau soțul?"

"Domnule," i-a spus Elena cu vocea aceea liniștită pe care o folosea când voia să fie înțeleasă foarte clar, "dacă era mai bine, nu eram aici. Când începem?"

Prima oră de conducere a fost un coșmar. Mâinile îi tremurau pe volan, piciorul drept nu știa când să apese ambreiajul, ochii îi fugeau spre vitezometru la fiecare câteva secunde. Instructorul suspina dramatic la fiecare greșeală.

"Domna Elena, poate ar fi mai bine să renunțați..."

"Nu renunț," a spus ea. "Doar că învăț încet."

Acasă, Vasile se amuzau pe seama ei. "Ai văzut-o pe Elena? Vrea să ia permis! La 50 de ani!" Povestea în sat, la cârciumă, și toți bărbații râdeau. "Leno, tu nu știi nici să schimbi becul, darămite să conduci!"

Dar Elena nu mai asculta. În fiecare dimineață, înainte să se ducă la lecții, stătea în fața oglinzii și își spunea: "Pot să fac asta. Sunt destul de inteligentă să fac asta."

Cea mai grea provocare nu erau regulile de circulație sau parcarea. Era să învețe să se încreadă în propriile reflexe, să nu mai stea în permanență cu teamă că va face ceva greșit.

"Doamnă Elena," i-a spus instructorul după a zecea lecție, "început să conduceți mai bine decât mulți bărbați pe care i-am învățat."

A fost primul compliment primit în săptămânile acelea, și Elena a simțit cum i se umple ochii de lacrimi. "Chiar credeți?" "Chiar cred."

Examenul a fost o tortură. Teama că nu va trece, că toți vor râde de ea, că va demonstra că bărbații aveau dreptate. Dar când inspectorul i-a spus "Felicitări, ați promovat!", Elena a plâns în mașină ca o copilă.

Primul drum singură acasă a fost cel mai lung kilometru din viața ei. Mâinile pe volan, ochii pe drum, sufletul în căror din cauza emoției. Dar când a oprit mașina în fața casei și a văzut fața uimită a lui Vasile, a înțeles că se schimbase ceva fundamental în ea.

"Cum... cum ai ajuns acasă?" a întrebat el.

"Am condus," a spus ea simplu. "Singură."

Prima dată când s-a dus la piață singură, Elena a stat în parcare zece minute, încercând să își adune curajul. "Pot să fac asta," și-a spus. "Am ajuns până aici, pot să merg și în piață."

A intrat în piață cu altă poziție. Nu mai era femeia care aștepta să fie adusă și dusă, care trebuia să își termine treaba repede ca să nu îl deranjeze pe soț. Era o femeie independentă, care venise cu mașina ei, în timpul ei.

"Doamna Elena?" a întrebat-o vânzătoarea de legume. "Cum ați ajuns aici?"

"Am condus," a răspuns ea cu mândrie. "Am permis."

Și apoi a urmat cel mai frumos moment: și-a dat seama că poate să stea cât vrea, să se plimbe prin piață, să vorbească cu cine vrea, să cumpere ce vrea. Nu mai depindea de programul nimănui.

Libertatea aceea a fost mai ameețitoare decât se așteptase. Prima dată când a fost să își cumpere singură o rochie, prima dată când a mers la medic fără să întrebe pe nimeni, prima dată când a vizitat o prietenă din alt sat.

"Eu nu înțeleg ce te-a apucat," i-a spus Vasile. "Erai bine și înainte."

"Eram dependentă înainte," i-a răspuns ea. "Acum sunt liberă."

Cel mai frumos moment a venit după trei luni, când vecina ei, Maria, femeia de 47 de ani, a venit la ea cu o întrebare: "Leno, mă înveți și pe mine să conduc?"

"Cum să nu, Maria. Dar de ce acum?"

"M-am gândit... dacă tu ai putut la 50 de ani, poate pot și eu la 47."

Și așa Elena a devenit prima femeie din sat care a învățat alte femei să conducă. Nu oficial, ci prin exemple, prin încurajare, prin faptul că le-a arătat că se poate.

"Știi ce mi-a plăcut cel mai mult?" îi povestea ea Mariei în timp ce o învăța să parceze. "Nu viteza, nu mașina. Mi-a plăcut că nu mai trebuie să rog pe nimeni pentru nimic. Vreau să merg undeva? Merg. Vreau să stau mai mult? Stau. Vreau să mă întorc? Mă întorc."

Astăzi, la 53 de ani, Elena conduce de trei ani. Are o Dacia Logan second-hand, pe care o întreține și o spală singură. Știe toate drumurile din zonă, parcarea nu mai e o problemă, iar încrederea ei la volan a devenit legendară în sat.

"Vai, cum conduce Elena!" spun oamenii. "Parcă a făcut-o toată viața."

Dar cei mai mulți nu știu că nu conduce doar mașina. Conduce și viața ei. Pentru prima dată la 50 de ani, Elena a învățat că poate să facă lucruri pentru care alții spuneau că e prea târziu, prea bătrână, prea femeie.

"Dacă aș fi știut cât de frumos e să fii independentă," îi spune ea acum Mariei, "aș fi învățat să conduc la 25 de ani."

"Dar poate nu erai pregătită la 25," răspunde Maria. "Poate că trebuia să ai 50 ca să înțelegi cu adevărat ce înseamnă libertatea."

Și poate că Maria are dreptate. Pentru că libertatea de a conduce nu e doar despre mașini și drumuri. E despre curajul de a-ți lua viața în propriile mâini, indiferent de vârstă, indiferent de ce spun alții.

Elena a descoperit că nu e niciodată prea târziu să începi să trăiești pentru tine. Și că, uneori, cel mai important drum pe care îl poți face e cel către tine însăți.