$$$

 Cuprins are un povestirе despre o doamnă care călătorea cu soțul ei brutal și aspru într-un tren. Acesta, istovit de atâtea mustrări și observații, adormi și începu să sforăie. Atunci doamna intră în vorbă cu un tânăr ofițer — o conversație cu totul nevinovată, despre lucruri îndepărtate. Vorbiră despre cum, în copilărie, puteai încremeni pentru o clipă, iar timpul părea să se încetinească, să-și schimbe curgerea, devenind aproape eternitate… Despre misterul și ciudata încântare de a sta sub o masă, izolat de întreaga lume, mângâind ciucurii feței de masă… Despre acea amărăciune stranie din piept, când privești jăraticul arzând și stingându-se încet…

Asemenea gânduri împărtășeau, înțelegându-se desăvârșit; toate aceste trăiri le erau comune, familiare, identice. Și vorbeau cu nesaț despre viața lăuntrică, în șoaptă, sub răpăitul sforăiturilor grosolane ale bărbatului adormit, ca să nu-i tulbure somnul. Dar acesta se trezi totuși, se răsuci, mormăind cu răutate la adresa soției. Ofițerul trebuia să coboare — iată, gara lui sosise deja. Și brusc înțelese că niciodată, niciodată nu va mai întâlni un suflet atât de apropiat și înrudit, alături de care ar fi putut trăi în fericire simpla bucurie de a fi împreună… Și ieșiră împreună, fără a-și mai lua bagajul, pășind în necunoscut, dar și în libertate deplină. Avură curajul și puterea de a hotărî.

Povestirea a fost scrisă cu câțiva ani înainte de revoluție și de cumplitele vărsări de sânge — să nădăjduim că au avut răgazul să trăiască și să se bucure. Viața e scurtă. Ba revoluție, ba război, ba bătrânețea ce se apropie… Dar ei au cutezat. Iar mulți alții nu îndrăznesc, chiar atunci când li se dăruiește cea mai mare fericire — întâlnirea cu un suflet pereche. Și rămân în vagon, făcând cu mâna de rămas-bun, pentru ca apoi să suspine și să plângă toată viața după o iubire pierdută. După șansa pierdută a iubirii.

Este înfricoșător să riști, înfricoșător să lași în urmă valizele pline cu bunuri adunate, să-ți schimbi întreaga viață — și totuși, este atât de firesc să simți această teamă. Dar un suflet pereche nu-l întâlnești decât o singură dată în viață — dacă ai norocul să-l întâlnești. Nu tuturor le este dat. Și acea înțelegere deplină, acea intimitate lăuntrică, constituie adevărata iubire. Poate că n-ar trebui să eziți — trenul merge mai departe. Timpul nu așteaptă. Iar sufletele nu vor să se despartă…

Aceasta este doar o aducere-aminte despre dragoste și despre fragilitatea vieții — uneori e nevoie să le fie reamintit celor care nu pot să se hotărască.