$$$

 Am încercat să ajut niște oameni săraci cu pâinea care se arunca oricum, și am fost dată afară pentru că "furam".

La patru și jumătate dimineața, brutăria din centrul comunei începe să miroasă a pâine proaspătă. Maria Popescu, în vârstă de patruzeci și doi de ani, își încinge șorțul alb și verifică cuptoarele pentru cea de-a șaptea oară. De zece ani lucrează aici, de când brutăria s-a deschis, și știe fiecare colțișor, fiecare secret al aluatului perfect, fiecare client care intră pe ușă.

Dar Maria știe și altceva - știe că în fiecare seară rămân vreo zece-douăsprezece pâini nevândute, care a doua zi vor fi considerate "vechi" și vor fi aruncate la gunoi. Și știe că în satul de lângă comună trăiește familia lui Vasile cu cinci copii, că bătrâna Ana își numără banii de pensie să ajungă până la sfârșitul lunii, că Gheorghe, rămas invalid după accidentul de la fabrică, abia își permite să cumpere pâine în fiecare zi.

De trei ani, Maria are un obicei. Seara, când se închide brutăria, ea pune pâinile de ieri într-o pungă mare și le duce la acești oameni. "Pâinea de ieri e la fel de bună," își spune ea. "Doar că nu mai e proaspătă pentru clienții care pot plăti."

"Nu știu cum să vă mulțumesc, doamna Maria," îi spune în fiecare săptămână bătrâna Ana, când primește punga cu pâine. "Dumnezeu să vă răsplătească."

Pentru Maria, gestul acesta nu e caritate, ci doar bun simț. Pâinea care altfel s-ar fi dus la gunoi ajunge să hrănească oameni care au nevoie de ea. E o matematică simplă a inimii care nu se învață în școli de business.

Dar într-o zi de martie, domnul Răducanu, proprietarul brutăriei, vine mai devreme la serviciu. Îl vede pe Vasile ieșind din spatele brutăriei cu o pungă mare în mână și începe să bănuiască. A doua zi stă la pândă și o vede pe Maria dând pâinile de ieri unei femei îmbrăcate modest.

"Maria, să vorbim," îi spune el, chemând-o în biroul mic din spatele magazinului.

"Știu la ce vă gândiți," începe ea, "dar pâinile acelea oricum se aruncau..."

"Nu mă interesează," o întrerupe el. "Tu vinzi pâinea mea fără să îmi dai banii. Asta se cheamă furt."

Maria încearcă să explice că nu vindea nimic, că dădea gratis pâinea care altfel se arunca, că oamenii aceia chiar aveau nevoie. Dar domnul Răducanu nu vrea să audă explicații. Pentru el, pâinea din brutărie e proprietatea lui, indiferent că e proaspătă sau veche, indiferent că s-ar fi dus la gunoi.

"De azi nu mai lucrezi aici," îi spune el. "Nu pot să am încredere într-un angajat care fură."

Cuvântul "fură" o lovește pe Maria ca o palmă. În cei zece ani de muncă cinstită, de trezit la patru dimineața, de făcut pâine cu drag și răbdare, ea nu a luat niciodată nici măcar o franzelă pentru casa ei fără să o plătească. Iar acum e numită hoață pentru că a hrănit oameni flămânzi cu pâine care altfel se arunca.

"Îmi pare rău," spune Maria, deznodând șorțul alb pentru ultima dată. "Credeam că fac ceva bun."

Doar cei care au muncit pe salariu mic și au văzut risipa zilnică înțeleg durerea de a vedea mâncarea aruncată în timp ce alții se culcă flămânzi. Pentru Maria, gestul ei nu era furt, ci umanism simplu.

Vestea se răspândește rapid prin comună. Unii o critică pe Maria: "Nu era pâinea ei s-o dea". Alții o apără: "Macar nu se ducea la gunoi". Dar cei mai mulți rămân tăcuți, pentru că înțeleg că în situația ei, ei ar fi făcut la fel.

Bătrâna Ana vine să o caute pe Maria acasă. "Doamna Maria, am auzit ce s-a întâmplat. Nu știu ce să zic... mie îmi pare rău că din cauza mea ați rămas fără slujbă."

"Nu din cauza dumneavoastră," răspunde Maria. "Din cauza mea, că am crezut că se poate fi om bun în lumea asta fără să plătești pentru asta."

Două săptămâni mai târziu, Maria găsește de lucru la o pâine din orașul vecin. Patronul de acolo, domnul Stancu, auzise de ea și de motivul pentru care și-a pierdut slujba anterioară.

"Să știți că aici avem aceeași problemă cu pâinea rămasă," îi spune el în prima zi. "Dacă vreți să continuați ce făceați acolo, cu mine aveți voie. Mai bine să mănânce oamenii decât să se ducă la gunoi."

Maria zâmbește pentru prima dată în săptămânile acelea. Pentru că realizează că există încă oameni care înțeleg că afacerea se poate face și cu suflet, că profitul nu trebuie să excludă umanitatea.

La noua brutărie, Maria continuă să facă pâine cu aceeași dragoste. Și seara, când rămân franzele nevândute, ea știe că le poate da liniștită celor care au nevoie. Pentru că a învățat că bunătatea nu e un defect profesional - e o calitate umană care îți aduce oamenii potriviți în viață.

Iar în comuna de unde a plecat, brutăria domnului Răducanu își pierde încet clienții. Pentru că oamenii înțeleg că pâinea făcută cu suflet are alt gust decât cea făcută doar pentru profit. Și că uneori, când dai afară pe cineva pentru că e prea bun, rămai tu cel rău în ochii comunității.