$""

 Câți profesori de sport ar fi făcut ca domnul Ivan, să-și cumpere din banii lui adidași pentru un băiețel din clasa a șasea pe care l-a văzut rușinat că se șterge pe singura pereche de pantofi cu care merge la școală?

Îl văd pe Andrei stând pe banca din vestiar, cu capul plecat, încercând să-și șteargă adidasii vechi cu un șervețel umed. Ceilalți copii și-au schimbat deja pantofii și aleargă prin sală, dar el încă mai tărăgănează. În perechea lui de adidași albi, acum gălbui și cu tălpile desprinse pe alocuri, pot vedea povestea unei familii care se chinuie să ajungă din salariu în salariu.

"Andrei, hai că începem încălzirea", îi strig din pragul vestiarului. El ridică privirea spre mine, cu ochii plini de rușine, și dă din cap. Știe că nu poate alerga în adidasii ăia - riscă să se accidenteze. Dar sunt singurii pe care îi are.

Am treizeci de ani de când predau sport, și am văzut multe cazuri ca al lui. Copii care inventează scuze să nu participe la oră pentru că nu au echipamentul potrivit. Copii care preferă să stea pe bancă decât să fie luați în râs de colegi. Dar ceva în privirea lui Andrei mă marchează mai mult decât de obicei.

După ore, când școala se golește, îl chem pe Andrei în biroul meu. "Spune-mi, ce mărime de picior ai?", îl întreb direct. Se uită la mine mirat, apoi la picioarele lui. "Păi... 38, domnule profesor. De ce?"

Nu îi răspund imediat. În schimb, îmi iau portofelul din sertar și număr banii. Salariul meu de profesor nu e mare, dar pentru o pereche de adidași de la magazinul din centru am destul. "Vino mâine la prima oră în biroul meu", îi spun. "Am ceva pentru tine."

Doar cei care au crescut în familii cu posibilități financiare limitate înțeleg cu adevărat ce înseamnă să nu ai echipamentul potrivit la școală. Pentru noi, adulții, par lucruri mărunte. Pentru un copil de doisprezece ani, înseamnă diferența dintre a fi acceptat și a fi marginalizat.

A doua zi dimineață, înainte să înceapă cursurile, Andrei bate timid la ușa biroului meu. Intră cu același aer rușinat, cu aceeași privire în jos. Pe birou îl așteaptă o cutie albă cu adidași noi - nimic scump sau extravagant, dar noi, în mărimea lui, potriviți pentru sport.

"Astea sunt pentru mine?", întreabă el, nevenindu-i să creadă. Vocea îi tremură puțin, iar eu realizez că poate e prima oară când cineva îi cumpără ceva nou, doar pentru el.

"Sunt ai tăi", îi confirm. "Dar cu o condiție - să participi activ la toate orele de sport. Să alegi să fii primul la încălzire, nu ultimul."

Îl văd cum deschide cutia cu mâinile tremurânde. Scoate adidasii și îi privește de parcă ar fi o comoară. Apoi, neașteptat, începe să plângă. Nu sunt lacrimi de tristețe - sunt lacrimi de recunoștință pură, de bucuria unui copil care simte că cineva îi pasă de el.

"Mulțumesc, domnule profesor", reușește să spună prin lacrimi. "O să am grijă de ei, promit."

La următoarea oră de sport, Andrei e primul schimbat, primul în sală, primul la încălzire. Adidasii noi strălucesc pe picioarele lui, dar mai mult strălucește zâmbetul de pe fața lui. Ceilalți copii observă schimbarea - nu doar la pantofi, ci în toată atitudinea lui.

Nu mai sunt vremurile când profesorii se limitau doar la predarea materiei, fără să se implice în problemele personale ale elevilor. Astăzi, din păcate, mulți dascăli au uitat că educația înseamnă și grijă pentru copilul în totalitatea lui.

Câteva săptămâni mai târziu, mama lui Andrei vine la școală să mă caute. O femeie obosită, cu hainele simple dar curate, cu mâinile aspre de la muncă. "Domnule profesor", îmi spune cu vocea înecată de emoție, "Andrei mi-a povestit despre adidași. Nu știu cum să vă mulțumesc."

"Nu e nevoie de mulțumiri", îi răspund. "Andrei e un copil bun, merită să aibă ce îi trebuie pentru școală."

"Nu aveam bani să îi cumpăr", continuă ea. "Soțul meu e plecat la muncă în străinătate, iar eu lucrez cu ziua. Andrei nu s-a plâns niciodată, dar văd cât de fericit e acum."

Îmi povestește că, de când are adidasii noi, Andrei vorbește în continuu despre orele de sport, despre cât de mult îi place să alerge, despre exercițiile pe care le învață. Pentru prima dată în viața lui, sportul a devenit o bucurie, nu o sursă de jenă.

La sfârșitul anului școlar, când copiii își iau rămas-bun, Andrei vine la mine cu un desen făcut de el. Pe foaie, un profesor de sport și un copil aleargă împreună, amândoi zâmbind. Sus, cu litere mari, scrie: "Mulțumesc că m-ați învățat să alerg cu încredere."

Îmi dau seama că gestul meu, care pentru mine a fost natural și simplu, pentru el a însemnat mult mai mult decât o simplă pereche de adidași. I-am dat încrederea că merită să fie tratat ca ceilalți copii, că diferențele materiale nu definesc valoarea unui om.

Și când îl văd acum, în clasa a șaptea, participând activ la toate activitățile sportive, alegând să fie lider în exerciții, realizez că uneori educația adevărată nu se găsește în manuale, ci în gesturile simple care îi arată unui copil că nu e singur, că cineva crede în el și îl consideră important.

Pentru că în spatele fiecărui copil care pare neinteresat sau care evită anumite activități se ascunde adesea o poveste pe care noi, adulții, trebuie să o descifrăm cu răbdare și empatie. Iar câteodată, soluția e mai simplă decât credem - o pereche de adidași și mesajul că îți pasă.