$$$

 Am fost la ședința cu părinții în uniforma de muncă, iar ceilalți părinți m-au privit de sus ca și cum eu nu aș fi om...

Maria a privit la ceas - 17:45. Ședința începea la șase fix și de la biroul unde făcea curățenie până la școala Andreei erau douăzeci de minute de mers pe jos în ritm alert. Nu avea cum să se mai întoarcă acasă să-și schimbe uniforma albastră cu sigla companiei brodată pe piept și pantofii de protecție din cauciuc.

A scos telefonul și i-a scris Andreei: "Ajung puțin mai târziu la ședință. Să nu te superi pe mama dacă arăt puțin diferit de celelalte mame." Fetița de unsprezece ani i-a răspuns imediat cu un emoticon cu inimioară. "Te iubesc oricum, mami!"

La intrarea în școală, portarul a privit-o curios. Nu era obișnuit să vadă părinți îmbrăcați în uniforme de lucru la ședințele de la școala privată unde învăța Andreea. Maria plătea taxa din salariile de la trei joburi - dimineața făcea curățenie la compania de IT, după-amiaza la cabinetul stomatologic, iar weekendurile spăla scări de bloc.

Când a intrat în clasa 5-B, conversațiile s-au întrerupt pentru o secundă. Celelalte mame purtau bluze elegante, pantaloni din materiale fine și genți de firmă. Maria s-a așezat în ultima bancă, încercând să treacă neobservată, dar uniforma albastră și pantofii grei de protecție o trădau.

"Scuzați întârzierea", a șoptit către învățătoarea care tocmai începea să vorbească despre excursia de la sfârșit de an. Din spatele clasei, a auzit perfect comentariul unei mame: "Unii părinți chiar nu au timp să se îmbrace decent pentru ședințe."

"Doar cei care lucrează în trei schimburi pentru a-și ține copilul la o școală bună înțeleg cu adevărat ce înseamnă sacrificiul adevărat", gândea Maria în timp ce își înghițea rușinea.

O altă mamă s-a întors și a zâmbit forțat: "Ah, dumneavoastră sunteți mama Andreei! Fetița dumneavoastră e foarte cuminte." Tonul ei politicos, dar condescendent, spunea mai mult decât cuvintele.

Învățătoarea vorbea despre costul excursiei - 300 de lei de copil pentru trei zile la mare. Pentru Maria, suma aceasta însemna două săptămâni de muncă suplimentară, dar și-a notat în agendă să găsească cumva banii. Andreea nu trebuia să rămână acasă din cauza situației financiare.

"Are cineva întrebări despre excursie?" a întrebat învățătoarea. O mamă cu sacou Zara a ridicat mâna: "Ar trebui să stabilim un dress code pentru copii, să nu vină îmbrăcați oricum. Imaginea școlii e importantă."

Maria a simțit cum i se înroșesc obrajii. Andreea se îmbrăca curat și îngrijit, dar hainele ei veneau de la second-hand sau de la donațiile de la biserica din cartier. Niciodată nu avusese haine de firmă ca ceilalți copii.

După ședință, când ieșea din clasă cu capul plecat, a auzit în spatele ei: "Măcar și-ar fi luat o zi liberă pentru ședință. Copiii noștri merită părinți care să arate respectabil."

Maria s-a oprit brusc și s-a întors. Pentru prima dată în seara aceea, vocea i-a răsunat clar în holul școlii: "Doamnă, eu nu mi-am luat liber pentru că cei 50 de lei de azi îmi trebuie pentru rechizitele copilului meu. Și poate că nu arăt ca dumneavoastră, dar am venit direct de la serviciul unde spăl birourile pentru ca fata mea să înveţe în aceeași școală cu copilul dumneavoastră."

Liniștea din hol a devenit incomodă. Mama cu sacoul Zara s-a îndreptat spre ieșire fără să mai spună nimic. Învățătoarea s-a apropiat de Maria: "Doamna Popescu, îmi pare rău dacă v-ați simțit inconfortabil. Andreea e una dintre cele mai bune eleve din clasă."

Acasă, Andreea o aștepta cu temele terminate și masa pusă. "Mami, cum a fost ședința?" a întrebat cu ochii mari.

Maria și-a dat jos pantofii grei și s-a așezat lângă fiica ei. "A fost bine, draga mea. Învățătoarea spune că ești foarte cuminți și că te descurci foarte bine."

"Mami, știi că mie îmi place cum arăți în uniformă? Îmi spui mereu că munca nu e rușinoasă, indiferent ce faci."

În seara aceea, în timp ce se pregătea pentru culcare, Maria s-a uitat în oglindă. Vedea o femeie obosită, cu mâinile aspre de la detergenți, cu riduri timpurii de la grija zilnică. Dar vedea și o mamă care nu se dă bătută, care muncește pentru a-și oferi copilului șanse pe care ea nu le-a avut.

La următoarea ședință, Maria a venit din nou în uniforma de serviciu. Nu pentru că nu avea de ales, ci pentru că înțelesese ceva important: demnitatea nu stă în hainele pe care le porți, ci în motivul pentru care le porți. Iar ea purta acea uniformă cu mândrie, pentru că reprezenta fiecare oră de muncă dedicată viitorului fiicei sale.

Nu toți părinții din acea clasă înțeleg că luxul adevărat nu constă în a avea timp să te îmbraci frumos pentru ședințe, ci în a avea forța să muncești din greu pentru ca visurile copilului tău să devină realitate, chiar dacă asta înseamnă să fii judecată de cei care n-au trăit niciodată cu grija de a aduna ban cu ban pentru un viitor mai bun.