sâmbătă, 27 septembrie 2025

$$$

 Când au murit părinții lor într-un accident de mașină, unchiul nostru a spus că nu se poate ocupa de patru copii și că e mai bine să ne dea la orfelinat...


Tata Vasile avea șaizeci și doi de ani, mama Ana cincizeci și opt, și tocmai își planificau bătrânețile liniștite când viața le-a schimbat cursul pentru totdeauna. Într-o zi de noiembrie din 1990, fiul lor Mihai și nora Rodica se întorceau de la Pitești când o dubă a intrat pe contrasens. Au rămas în urmă patru copii - Andrei de doisprezece ani, Alexandra de zece, geamenii Marius și Maria de opt ani - și doi bătrâni care brusc au devenit singura lor familie.


"Ce o să facem cu ei, Vasile?" plângea mama Ana în prima noapte când copiii adormiseră în patul mare din camera bună. "Noi suntem bătrâni, cum o să-i creștem?"


Dar tata Vasile, om puțin la vorbă dar ferm în hotărâri, a pus mâna pe umărul ei: "Îi creștem, Ano. Că pentru asta ne-a lăsat Dumnezeu pe lume până acum."


Casa cu trei camere a devenit prea mică pentru șase oameni, dar cumva s-au descurcat. Au transformat camera de oaspeți în dormitor pentru băieți, iar fetele au rămas cu bunicii în dormitorul mare. Gradina din spate s-a umplut de ghiozdane, mingii de fotbal și rochițe puse la uscat pe sârma întinsă între prunii bătrâni.


"Doar cei care au crescut copii știu că educația nu înseamnă doar școală și cărți", spune mama Ana azi, la șaptezeci și trei de ani. "Înseamnă să le transmiți valorile, să-i înveți să nu se lase bătuți de viață."


În gospodăria bunicilor, fiecare copil avea sarcinile lui. Andrei, cel mai mare, tăia lemnele și avea grijă de animale. Alexandra spăla vasele și ajuta la gătit. Marius și Maria făceau curat în casă și aveau grijă de grădina cu legume. Dar cel mai important erau temele - în fiecare seară, după masă, masa din bucătărie se transforma în sală de clasă.


Tata Vasile, deși terminase doar patru clase, avea o înțelepciune naturală și o răbdare infinită. "Copiii ăștia trebuie să ajungă cineva în viață", spunea el când vecinii îl sfătuiau să nu-i mai tragă atât de tare la învățătură. Cumpăra cărți din pensia lui mică, aducea enciclopedii de la anticariat, și nu lăsa niciodată un copil să se culce fără să-și fi terminat temele.


Mama Ana era cea care ținea moraleul ridicat. Când copiii plângeau după părinții lor, ea le povestea despre ei, păstrându-le viile amintirile. Când se întorceau de la școală învinși sau triști, îi întâmpina cu prăjituri calde și îmbrățișări care vindecau orice rană.


Anii au trecut, iar sacrificiile bunicilor au început să dea roade. Andrei a fost primul din sat care a intrat la liceu cu bursă de merit. Alexandra a câștigat concursuri județene la română și istorie. Geamenii, deși mai mici, arătau aceeași setea de cunoaștere.


"Pe vremuri, copiii de la țară aveau șanse mai puține să ajungă departe în viață, dar bunicii aceștia au demonstrat că dragostea și perseverența pot schimba destinul oricui", spunea învățătoarea din sat, care-i vedea pe toți patru crescând zi de zi.


Când Andrei a fost admis la Facultatea de Matematică din București, tata Vasile a vândut vaca ca să-i plătească căminul și rechizitele. Când Alexandra a intrat la Litere în Iași, mama Ana și-a vândut cercei de aur, moșteniti de la mama ei. Pentru gemeni, care au urmărit Biologia și Geografia, au luat un credit la bancă.


În ultimii doi ani de viață, tata Vasile și mama Ana au apucat să-și vadă toți cei patru nepoți devenind profesori. Alexandra era deja la catedră în București predând româna, Andrei se întorsese în județul natal să predea matematica la liceul din oraș, iar geamenii Marius și Maria tocmai își începeau carierele de profesori de biologie și geografie.


"Cel mai frumos moment", povestea mama Ana în ultimele săptămâni de viață, "a fost când au venit toți patru în uniformă de profesori la împărțirea de la școala din sat. Parcă îi vedeau pe Mihai și Rodica în ei."


Tata Vasile s-a stins primul, într-o dimineață liniștită de martie, în timp ce citea o scrisoare de la Andrei despre elevii lui. Mama Ana l-a urmat după trei luni, pe patul din camera mare unde crescuse patru generații.


La înmormântare au venit sute de oameni din sat și din comună. Dar cei care au vorbit cel mai frumos despre ei au fost foștii lor elevi - pentru că, fără să știe, prin cei patru nepoți ai lor, tata Vasile și mama Ana au ajuns să educe mii de copii din toată țara.


"Bunicii noștri nu au știut niciodată câți copii au crescut de fapt", spune azi Alexandra, cu lacrimi în ochi. "Pentru că fiecare elev pe care l-am educat eu, Andrei, Marius sau Maria poartă în el ceva din dragostea și înțelepciunea lor."


În camera mare, pe comoda cu fața de masă brodată, stau acum fotografii cu toți cei patru la catedrele lor, în fața elevilor. Și lângă ele, poza cu tata Vasile și mama Ana, îmbrățișându-și nepoții în ziua când s-au întors acasă cu diplomele de profesori. Parcă zâmbesc mândri din cer, știind că moștenirea lor cea mai de preț continuă să trăiască în fiecare generație de copii pe care îi educă cei pe care i-au crescut cu atâta dragoste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 Ea nu mai este printre noi de peste o jumătate de secol, însă legenda ei trăiește și va dăinui, căci a fost — și rămâne — o genialitate. Fr...