$$$

 

Am fost dat afară de la serviciu că am ajutat niște copii să ajungă și ei la școală.

Autobuzul alb rosu nu era cel mai nou din flotă, dar pentru mine era casa pe roți. Timp de doisprezece ani am făcut cursa Pitești - Valea Mare, trecând prin șapte sate unde viața curge încet. Și în fiecare dimineață, la kilometrul 23, lângă răscrucea de la Dobrogeni, mă opresc să iau patru copii care altfel ar trebui să meargă pe jos treizeci de minute până la școala din centrul comunei.

"Bună dimineața, nea Vasile!", strigă Andrei, băiatul de clasa a cincea care e întotdeauna primul la stația improvizată. În spatele lui, Maria, Cristian și micuța Elena, cu ghiozdanul aproape mai mare decât ea, se înghesuie să urce în autobuz. Nu au bilet, nu plătesc nimic - sunt copii de la țară care merg la școală. Pentru mine, asta e suficient.

Povestea a început acum trei ani, când i-am văzut prima dată mergând pe marginea drumului în zori. Elena abia avea șapte ani și se împiedica din cinci în cinci pași, în timp ce ceilalți o ajutau să își care ghiozdanul. M-am oprit și i-am întrebat unde merg. "La școală, domnu'," a răspuns Andrei. "Părinții pleacă la muncă devreme și noi mergem singuri."

De atunci, în fiecare zi de școală, la ora 7:15, autobuzul 47 face o oprire neoficială la răscrucea de la Dobrogeni. Copiii urcă veseli, îmi povestesc despre temele pe care le-au făcut sau nu le-au făcut, despre note și despre planurile de weekend. Pentru ei, eu nu sunt doar șoferul - sunt nea Vasile care îi duce în siguranță la școală.

Doar cei care au copilărit la sat știu ce înseamnă drumul lung până la școală - încălțămintea udă de roua dimineții, mersul prin noroi iarna, căldura toridă care te coboară vara. Și mai știu că un adult care are grijă de tine poate schimba o zi obișnuită într-una frumoasă.

Problema a apărut într-o marți dimineață de noiembrie. La stația din Mioveni a urcat un bărbat cu costum gri și servietă de piele, care s-a aşezat pe primul loc și a început să facă poze cu telefonul. Când am ajuns la răscrucea obișnuită și am oprit pentru copii, l-am văzut în oglinda retrovizoare cum filmează totul - cum urcă cei patru copii fără bilet, cum îi salut pe nume, cum îi întreb despre școală.

"Domnule șofer," mi-a spus când a coborât în Pitești, "știți că încălcați regulamentul companiei?"

"Știu," i-am răspuns scurt. "Bună ziua."

Miercuri dimineața, la ora opt, eram chemat în biroul directorului. Domnul Păunescu, un bărbat de cincizeci de ani care nu a condus niciodată un autobuz în viață, stătea în spatele biroului său impunător, cu o mapă deschisă în față.

"Vasilescu," mi-a spus fără să mă invite să mă așez, "am primit o reclamație serioasă. Transportați persoane fără bilet și faceți opriri neautorizate."

"Este adevărat," am confirmat.

"Regulamentul companiei este clar: nu se transportă nicio persoană fără bilet valabil. Încălcarea acestei reguli se pedepsește cu concedierea imediată."

"Domnule director," l-am întrebat, "aveți copii?"

S-a zbârlit în scaunul lui. "Nu văd legătura..."

"Aveți copii?" am repetat.

"Da, am doi băieți."

"Elena are nouă ani și își cară în spate un ghiozdan de cinci kilograme. Părinții ei pleacă la muncă la ora șase dimineața să ajungă la fabrica din Pitești. Elena se trezește singură, își face singură sandwich-ul de dimineață și pleacă singură la școală. Treizeci de minute pe jos, pe un drum național unde mașinile trec cu optzeci la oră."

Directorul s-a ridicat din scaun. "Vasilescu, nu vreau să..."

"Andrei are tatăl plecat în Germania de patru ani. Mama lui face patru ore cu trenul dus-întors până la București, unde lucrează cu ziua la curățenie. Copilul ăsta are grijă de casa lui și de surorile lui mai mici."

"Gata cu lecția de morală!"

"Nu e lecție de morală, domnule director. E despre ce înseamnă să ai suflet. În trei ani, am luat patru copii fără bilet. Știți câți bani a pierdut compania? Șapte mii de lei pe an. Din bugetul unei companii care facturează milioane anual. Cât costă o reclamă TV de treizeci de secunde."

Am scos cheia de la autobuz și am pus-o pe biroul lui. "Aveți dreptate cu regulamentul. Eu am dreptate cu copiii. Diferența e că eu pot să dorm liniștit noaptea știind că am făcut ce trebuia."

M-am îndreptat spre ușă, dar m-am oprit în prag. "Când copiii dumneavoastră o să crească, ce o să le povestiți despre ce ați făcut în viață? Că ați respectat regulamentele unei companii de autobuze?"

Joi dimineața, la ora 7:15, eram cu mașina mea personală la răscrucea de la Dobrogeni. Copiii au alergat veseli spre mine, întrebându-mă unde e autobuzul roșu.

"De acum vă duc eu cu mașina," le-am spus. "Până găsesc altă soluție."

Combustibilul îl plăteam din buzunar, timpul mi-l făceam singur. Pentru că, oriunde ai lucra și orice regulamente ai avea, rămân lucruri care sunt mai importante decât job-ul - cum ar fi să ai grijă de copiii care au nevoie de ajutor.

Și poate că asta e cea mai mare lecție pe care o pot lăsa copiilor mei și nepoților mei: că uneori în viață trebuie să alegi între a respecta o regulă scrisă pe hârtie și a face ce îți dictează sufletul. Eu am ales sufletul.

În a treia săptămână, directorul m-a sunat. "Vasilescu, veniți la birou să discutăm."

Pe biroul lui stăteau câteva scrisori. "Acestea sunt de la părinții copiilor pe care îi luați cu mașina. Mi le-au trimis prin primăria comunei. Și aceasta e de la consiliul local, care cere companiei să institue o cursă specială pentru transportul școlarilor."

Mi-a întins cheia autobuzului. "Regulamentul companiei se poate modifica pentru transportul școlarilor din mediul rural. Vă așteptăm mâine la serviciu."

Luni dimineața, autobuzul roșu și alb numărul 47 era din nou la răscrucea de la Dobrogeni. Copiii au alergat veseli să urce, iar Elena mi-a dat un desen cu mine și autobuzul.

Astăzi, cursa 47 are oficial două opriri suplimentare pentru transportul școlarilor. Compania a primit distincție pentru "responsabilitate socială", iar directorul se laudă cu programul de sprijin pentru educația rurală.

Mie nu-mi pasă de distincții. Îmi pasă că Elena nu mai merge pe jos treizeci de minute în zori. Îmi pasă că Andrei poate ajunge la timp la matematică. Îmi pasă că nu mai există riscul ca unul dintre copiii ăștia să fie lovit de o mașină pe drumul național.

Pentru că, în final, regulamentele ar trebui să slujească oamenilor, nu oamenii regulamentelor. Și când cineva îți spune că nu poți ajuta niște copii pentru că "așa e regulamentul", poate e timpul să te întrebi cine a făcut regulamentul ăla și pentru cine.