$$$

 În dimineața de 10 iunie 1990, totul părea să înceapă ca o obișnuită duminică în Marea Britanie. Cerul era senin, vizibilitatea excelentă, iar un vânt ușor dinspre nord mângâia aerul. La ora 08:20, cursa BA5390 a decolat de pe aeroportul din Birmingham, îndreptându-se spre Málaga. La bord se aflau 81 de pasageri și cinci membri ai echipajului. Aeronava — un BAC 1-11. Un zbor de rutină, asemenea sutelor de dinainte.

Comandantul aeronavei, Tim Lancaster, un pilot de 42 de ani cu vastă experiență, a cedat controlul, la scurt timp după decolare, colegului său — copilotul Alastair Atchison. Totul se desfășura după plan. Pasagerii se relaxaseră în fotolii, iar însoțitoarele de zbor se pregăteau să servească băuturile. Nimeni nu bănuia că, în doar treisprezece minute, liniștea avea să se prefacă într-o luptă pentru supraviețuire.

Când avionul a atins altitudinea de 5273 de metri și survola orășelul Didcot, un bubuit asurzitor a rupt calmul zborului. Parbrizul din partea stângă a cabinei, de lângă comandant, s-a desprins brusc. Diferența de presiune a declanșat o explozie de aer și o violentă decompresie. Curentul năprasnic l-a smuls pe Lancaster din scaun, lipindu-l cu spatele de exteriorul fuselajului. Picioarele i-au rămas prinse între manșe și panoul de bord, în vreme ce trunchiul și chipul îi atârnau afară, biciuite de vânt.

În cabină pătrunse un vuiet furios. Ușa a fost smulsă și aruncată peste panoul de comandă, stricând legătura radio. Unul dintre însoțitorii de bord, Nigel Ogden, aflat în apropiere, a zărit cum comandantul era aspirat în afara aeronavei. Fără să șovăie, s-a repezit și l-a prins de picioare, strângându-l cu disperare.

Ogden a fost silit să-l țină aproape singur, în timp ce fața îi era lovită de vântul înghețat, de minus 17 grade. A suferit degerături și o luxație la umăr, dar nu și-a desprins mâinile. Comandantul părea fără viață: pielea îi devenise cenușie, ochii închiși.

Între timp, copilotul Atchison a preluat manșa și a declanșat o coborâre de urgență. Autopilotul fusese dezactivat de picioarele lui Lancaster în momentul tragediei. Comunicarea cu turnul era fragmentată, abia se mai distingeau instrucțiunile. În salon, șefa de cabină, Susan Gibbins, îi îndemna pe pasageri să rămână calmi și să-și fixeze centurile.

Epuizat, Ogden simțea că nu-l mai putea ține. Atunci au venit în ajutorul său John Heward și Simon Rogers, care au reușit să lege picioarele comandantului cu centurile de siguranță, pentru a împiedica trupul să fie smuls de tot. Teama cea mare era că, odată expulzat, corpul lui ar fi putut lovi motorul stâng. Chiar crezându-l mort, au continuat să-l țină — din respect, din datorie și din groază față de consecințe.

Când cineva a sugerat să-l lase, Ogden a răspuns:

— Nu aș putea privi niciodată familia lui în ochi, dacă aș face asta.

În vreme ce se luptau cu vântul, Atchison pilota aproape orbește. Fără documentația de bord, nu știa unde ar putea ateriza. Controlorii l-au îndrumat spre Southampton, cel mai apropiat aeroport. Nu-l cunoștea, dar nu avea alternativă. A redus viteza și a început apropierea.

După 22 de minute de la incident, aeronava a atins pământul în siguranță. Pasagerii au coborât pe scara mobilă — niciunul dintre ei nu fusese rănit.

Când fuselajul s-a oprit, Lancaster a fost tras cu grijă înapoi în cabină. Era inconștient, dar viu. După câteva minute și-a recăpătat cunoștința și, în pofida degerăturilor și a numeroaselor răni, a rostit doar atât:

— Mi-e foame.

Diagnosticul a relevat o fractură la brațul drept, degete rupte, contuzii severe și degerături. Dar esențialul era că supraviețuise. Și, la numai șase luni după tragedie, s-a întors la manșă.

Ogden a suferit degerături și o luxație, dar a continuat să muncească până când sindromul post-traumatic l-a obligat să părăsească aviația. Atchison, aclamat drept erou, a mai zburat încă cinci ani. Întregul echipaj a fost decorat pentru curajul și devotamentul arătate.

Care a fost cauza?

S-a descoperit că parbrizul fusese montat cu doar 27 de ore înainte de cursă. Lucrările fuseseră efectuate de un inginer de serviciu — singur, în toiul nopții, fără supraveghere și fără control ulterior. Folosise șuruburi de dimensiuni nepotrivite: 84 prea subțiri și încă 6 mai scurte decât era necesar. Montajul fusese făcut manual, într-un depozit slab luminat, fără calibrare, fără testare la presiune și fără inspecție secundară.

Mai târziu, inginerul a mărturisit că nu consultase documentația tehnică, de teamă că i-ar fi răpit prea mult timp și ar fi perturbat programul de zbor.

Acest incident a devenit unul dintre cele mai grăitoare exemple de eroare umană din istoria aviației civile. În urma lui, au fost declanșate ample verificări tehnice și reglementările au fost înăsprite. Povestea zborului BA5390 a intrat în manuale ca o lecție a neglijenței fatale, dar și a eroismului uman.

Căpitanul Tim Lancaster a fost ținut de picioare timp de 22 de minute, pentru ca mai apoi să revină la viață.

Poate că niciodată expresia „a se agăța cu ultimele puteri” nu a avut o întruchipare atât de literală.