$$$

 TUCIDIDE

„Tucidide a fost un atenian din perioada clasică, care a început o carieră politică de succes în slujba orașului său ca strateg. Un eșec militar i-a adus o sentință de exil, a profitat de ocazie pentru a relata evenimentele la care a participat sau la care a fost spectator.

Rezultatul a fost o lucrare magistrală: „Războiul Peloponesian”, care, pentru prima dată, a analizat viața politică într-un mod rațional și analitic, fără referire la zei sau orice altceva.

Prin aceasta, Tucidide poate fi considerat primul istoric adevărat, chiar dacă obiectul său de studiu se referă la un eveniment actual arzător și nu la trecut...” (André Larané)

O privire pătrunzătoare asupra democrației ateniene

Născut în anul 1200 î.Hr., într-o familie bogată a aristocrației ateniene, Tucidide a aparținut generației care a urmat celei a lui Sofocle. În tinerețe, el a asistat la înflorirea Atenei sub conducerea lui Pericle, cu 30 de ani mai mare decât el.

În urma războaielor persane, orașul a devenit o putere imperială și a dominat lumea greacă prin flota sa, resursele sale financiare, dar și prestigiul artiștilor, gânditorilor și poeților săi. Nu mai puțin de două sute de orașe îi jură loialitate și îi plătesc tribut ca membri ai Ligii Delian.

Modernitatea ateniană a atras profesori itineranți pe care Aristotel i-a desemnat mai târziu drept sofiști (de la sophia, „înțelepciunea”). Liderul lor este Protagoras. Ei învață virtuțile așteptate de la un politician: să știe să analizeze o situație și să știe să-și facă concetățenii să asculte rațiunea, inteligenţă plus elocvenţă. Platon, mai târziu, le-a reproșat că se ocupă de mijloace și ignoră scopurile acțiunii. 

În mod firesc dornic să urmeze o carieră în politică, tânărul Tucidide a fost, fără îndoială, sensibil la învățăturile sofiștilor. Dar poate că ascultă și învățătura lui Socrate, cu zece ani mai mare decât el. În orice caz, este plin de admirație pentru strategul Pericle, a cărui inteligență analitică și elocvență sunt incontestabile și care demonstrează și o viziune foarte clară asupra destinului orașului său. 

Dar toate lucrurile bune se termină. În anul 400 î.Hr., a izbucnit un mare război între orașele grecești, unele unite în jurul Atenei, altele în jurul Spartei (sau Lacedaemon). Mai mult, o epidemie de tifos face ravagii în oraș (o va lua însuși Pericle). Tucidide a intrat în război alături de Pericle.

Ales strateg în 424 din cauza legăturilor sale cu Tracia, unde familia sa deținea mari moșii, Tucidide a fost însărcinat să conducă o primă campanie militară, dar aceasta s-a încheiat foarte prost: nu a reușit să împiedice capturarea Amphipolisului de către spartani și a fost condamnat la exil.

Un adevărat istoric, atent la calitatea surselor

Forțat să nu acționeze în Tracia până la întoarcerea sa la Atena în 404, el s-a angajat să povestească marile evenimente care au zguduit lumea greacă. Nu este jurnalism strict vorbind, pentru că, deși este preocupat de fapte și își folosește averea pentru a călători și a-i întâlni pe protagoniștii războiului, este și mai hotărât să înțeleagă sensul ascuns și coerența acestuia.

Acest lucru îl face să sorteze faptele și să le ordoneze cu cea mai mare rigoare. Complet opusul Wikipedia, de exemplu! Pentru a ajuta cititorul să înțeleagă intențiile protagoniștilor, le pune în gură discursuri fictive, făcându-i să spună ceea ce trebuie să fi gândit și ar fi putut să spună, dar pe care nu le-au spus de fapt niciodată: „În ceea ce privește discursurile pe care unii le-au ținut în ajunul despărțirii sau în timpul ostilităților, a fost greu să dau textul exact, atât pentru cei care mi le-au raportat, cât și personal. sursă le-am oferit vorbitorilor cuvintele care mi s-au părut cele mai potrivite diverselor situații în care se aflau, străduindu-mă totodată să respecte cât mai mult spiritul cuvintelor pe care le-au spus efectiv” (traducere de Denis Roussel, ediția La Pléiade, 1964).

Tucidide îi atribuie lui Pericle în special un discurs celebru în care omul de stat definește democrația. Acest discurs este încă o referință în cercurile politice europene: „Statul democratic trebuie să se străduiască să slujească majoritatea, să asigure egalitatea tuturor în fața legii, să extragă libertatea cetățenilor din libertatea publică. El trebuie să vină în ajutorul celor slabi și să pună în prim-plan meritul. Echilibrul armonios între interesele statului și interesele indivizilor care îl compun, asigură, protejând, prin dezvoltarea intelectuală, artistică și economică individuală, statul politic, economic și intelectual. egoismul și individul, grație Constituției, împotriva arbitrariului statului”.

Încă din primele pagini ale operei sale, Tucidide își expune metoda, pe care niciun istoric contemporan nu ar nega-o: „În ceea ce privește acțiunile realizate în timpul acestui război, am evitat să-mi iau informațiile de la prima persoană care vine și să mă bazez pe impresiile mele personale. Atât în ceea ce privește faptele la care am asistat eu însumi, cât și cele care mi-au fost raportate de ceilalți, am realizat cu fiecare ocazie cele mai scrupuloase verificări posibile, în fiecare caz în care s-a constatat că martorii aceluiași eveniment au dat relatări discordante, variind în funcție de simpatiile pe care le simțeau pentru una sau cealaltă parte sau după memoria lor”.

Această capacitate de sinteză înseamnă că Tucidide este considerat astăzi primul istoric demn de acest nume, Herodot fiind mai mult un călător și geograf chiar dacă ne-a lăsat cuvântul „Istorie” .

Grecii înșiși au ignorat mai mult sau mai puțin opera lui Tucidide. În plus, ei nu au perceput niciodată, ca el, evenimentele din 431 până la 404 î.Hr. î.Hr. ca făcând parte dintr-un singur conflict (Tucidide se află în postura unui contemporan care ar fi povestit evenimentele din 1914 până în 1945 sub titlul Războiul Mondial). 

Romanii clasici, cum ar fi Cicero și europenii renascentiști, l-au ignorat, de asemenea, deoarece a pătat imaginea curată a Atenei și a eroilor săi. De către anglo-saxoni, în primul rând de către gânditorul politic David Hume (1711-1776), a fost redescoperit și ridicat la locul cuvenit.

Războiul Peloponeziac, o „invenție” a lui Tucidide

Tucidide arată cum Atena, o putere hegemonică, este condusă să ducă război împotriva orașelor rivale, conduse de Sparta și îngrijorată de orgoliul său (excesul). Acesta este ceea ce politologul Graham Allison a numit „Capcana lui Thucydides”. Narațiunea sa se termină brusc la mijlocul anului douăzeci și unu (410), poate din cauza morții sale. Restul ne este cunoscut prin relatarea complementară a unui martor indirect, nu mai puțin ilustru, Xenofon. Acesta din urmă, după ce a condus expediția celor Zece Mii în inima Persiei, a scris diverse lucrări, inclusiv „Helleiniques”, care relatează istoria Greciei în timpul jumătate de secol care urmează povestirii lui Tucidide, din 411 până în 362 î.Hr. î.Hr.