##$

 20 DE CURIOZITĂȚI DESPRE 

STATUIA LIBERTATII CEL MAI  

CELEBRU SIMBOL AMERICAN

Această statuie gigantică are un trecut fabulos și multe semnificații ascunse pe care, probabil, nu le știai. Citește în continuare ca să afli mai multe curiozități despre Statuia Libertății și istoria impresionantă a celui mai cunoscut simbol american.

Statuia Libertății era un far al speranței și libertății pentru emigranții care ajungeau în America prin Insula Ellis, cu mai multe decenii în urmă. Astăzi, este unul dintre cele mai celebre repere din SUA.

1. Iată prima informație de pe lista noastră cu curiozități despre Statuia Libertății: greutatea totală a statuii este de 225 de tone!

2. Dacă ai cumpăra o pereche de pantofi pentru Statuia Libertății, ar trebui să aibă mărimea 879!

3. Timp de 16 ani, Statuia Libertății a funcționat ca far, iar lumina sa putea fi văzută de la 38 de kilometri.

4. Statuia are o înălțime de 92 de metri, fiind cea mai înaltă statuie din America de Nord.

5. Dacă vântul este destul de puternic, statuia se poate înclina cu 7 centimetri, iar torța ei cu 15 centimetri.

6. Designul statuii este inspirat de designul statuilor din Roma antică.

7. Paznicii de la Administrația Parcurilor din SUA au descoperit că șoimii călători aveau obiceiul de a sta cocoțați pe coroana statuii.

8. Numele întreg și oficial al statuii este “Libertatea iluminând lumea”.

9. Pentru a ajunge la coroană, trebuie să urci 354 de scări. După ce ajungi sus, coroana este prevăzută cu 25 de ferestre prin care poți privi peisajul.

10. Fața statuii a fost modelată după fața mamei sculptorului, Charlotte.

11. În interiorul statuii se află 16 cabluri de tensiune verticale, care se întind la aproximativ 18 metri de la vârful piedestalului.

12. Aceste cabluri sunt importante fiindcă „trag” statuia către piedestal și o țin în loc. Când statuia a fost construită, s-a folosit o cheie uriașă pentru a strânge șuruburile acestor cabluri.

13. Statuia a fost un dar al Franței, făcut în 1886, propus de Edouard Laboulaye. Statuia reprezenta victoria americanilor în Revoluția Americană și sărbătorea abolirea sclaviei.

14. Laboulaye spera ca acest dar să-i inspire pe compatrioții săi francezi să lupte pentru democrație împotriva lui Napoleon al III-lea.

15. De când a fost construită, statuia este lovită de trăsnet de aproximativ 600 de ori pe an. Un fotograf a surprins acest fenomen pentru prima dată în 2010.

16. Doi oameni s-au sinucis sărind de pe statuie, în vreme ce alții care au sărit au supraviețuit căderii.

17. Nuanța de verde deschis a statuii se datorează uzurii naturale a cuprului.

18. Când a fost construită, în 1886, era cea mai înaltă structură din New York, fiind echivalentul unui bloc cu 22 de etaje.

19. Torța originală a fost înlocuită în 1984 cu o torță nouă de cupru, acoperită cu foiță de aur de 24 de karate.

20. Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre Statuia Libertății: cătușele sfărâmate de la picioarele statuii reprezintă eliberarea de tiranie și opresiune.

$$$

 🐕Cea mai loială rasă de câine este adesea considerată Akita Inu, originară din Japonia, renumită pentru devotamentul său absolut față de stăpân, mergând până la extreme pentru a-l proteja, așa cum a făcut faimosul Hachiko.

🐕În lumea canină, multe rase sunt recunoscute pentru inteligența, afecțiunea sau abilitățile lor fizice, dar atunci când vine vorba despre loialitate absolută față de stăpân, o rasă se distinge în mod deosebit printr-un devotament care merge dincolo de limitele obișnuite: Akita Inu, o rasă originară din Japonia, profund înrădăcinată în cultura și istoria acestui popor. Considerată de mulți drept cea mai loială rasă de câine din lume, Akita Inu nu este doar un companion credincios, ci o prezență tăcută, demnă și constantă, care leagă cu stăpânul o legătură profund emoțională și aproape sacră.

🐕Rasa își are originile în regiunea Akita, din nordul insulei Honshu, unde a fost crescută inițial ca un câine de vânătoare robust, capabil să urmărească animale mari precum urșii sau cerbii. De-a lungul secolelor, Akita Inu a fost apreciat și pentru calitățile sale de paznic și protector, dar ceea ce a fascinat întotdeauna cel mai mult la acești câini nu a fost doar forța sau rezistența lor, ci natură lor loială, tăcută și echilibrată. Spre deosebire de rasele exuberante, care își manifestă bucuria prin salturi și lătrături, Akita Inu este rezervat, calm și atent, dar în același timp profund legat de familia lui.

🐕Cazul cel mai cunoscut și emoționant, care a transformat această rasă într-un simbol universal al devotamentului, este cel al legendarului Hachikō, un exemplar de Akita Inu născut în 1923. Hachikō era câinele profesorului Ueno, de la Universitatea din Tokyo. În fiecare zi, acesta îl însoțea pe stăpânul său până la gară și se întorcea la ora exactă pentru a-l aștepta la sfârșitul programului de lucru. Într-o zi, însă, profesorul a suferit un atac cerebral la universitate și nu s-a mai întors niciodată. Ceea ce a urmat a intrat în legendă: timp de aproape 10 ani, Hachikō a continuat să vină zilnic în același loc, la aceeași oră, așteptându-și stăpânul cu o răbdare sfâșietoare. Călători, localnici și lucrători ai gării au fost martori ai acestei demonstrații necondiționate de iubire și fidelitate, iar povestea a fost atât de emoționantă încât în 1934 i s-a ridicat o statuie de bronz în fața gării Shibuya, care stă și astăzi ca un simbol al loialității nemuritoare.

🐕Dincolo de povestea lui Hachikō, caracterul rasei Akita Inu reflectă aceleași trăsături de statornicie, curaj și atașament. Acest câine nu se leagă ușor de oricine, dar odată ce s-a atașat, legătura este profundă și de durată. Este recunoscut pentru faptul că devine extrem de protectiv față de membrii familiei, fără a fi agresiv în mod gratuit. Datorită firii sale independente și a instinctelor de pază bine dezvoltate, are nevoie de o educație calmă, consecventă și de o relație bazată pe respect reciproc. Cu străinii poate părea distant, dar în prezența celor dragi este cald, loial și dedicat.

🐕Akita Inu nu este o rasă pentru oricine. Nu este un câine care cere afecțiune constantă, dar o oferă în tăcere, prin prezență și prin vigilența sa. Este un câine nobil, care impune respect prin postură și prin calmul său impasibil. Mulți spun că Akita „nu se supune, ci alege să colaboreze”, ceea ce face ca legătura cu stăpânul său să fie una de parteneriat profund, nu de simplă dresură. Este un animal care nu uită niciodată, iar această memorie afectivă îl face capabil să se comporte exemplar și să-și susțină stăpânul chiar și în situații dificile.

🐕Astăzi, Akita Inu rămâne nu doar o rasă canină apreciată pentru aspectul său impunător și blana sa densă, ci și un simbol viu al loialității, al iubirii necondiționate și al legăturii tăcute, dar indestructibile, dintre om și animal. Povestea lui Hachikō continuă să fie spusă în cărți, filme și statui, dar adevăratul miracol este că mii de alți câini Akita, mai puțin celebri, își trăiesc zilnic viața alături de oameni cu aceeași noblețe, răbdare și devotament. Iar în tăcerea lor, ei spun totul.❤️

$$$

 Înainte să câștige două premii Nobel, Marie Curie a uimit lumea cu inteligența sa remarcabilă. Chiar înainte de a descoperi radiul și poloniul, mintea ei ieșită din comun reușea să lase fără cuvinte pe oricine o cunoștea.

• O scenă memorabilă, la doar 20 de ani

La o petrecere studențească, Marie – pe atunci o tânără pasionată de știință – a asistat la recitarea unui poem impresionant. Mișcată de versuri, a cerut o copie. Unul dintre invitați, dorind să o provoace, i-a răspuns zâmbind: „Dacă memoria ta e așa de bună cum se spune, ajunge să-l auzi o dată în plus.”

• Calmă, dar hotărâtă

Fără să se lase deranjată, Marie a spus simplu: „O să încerc… dar nu promit.” Poemul a fost recitat din nou, iar ea a părăsit încăperea în liniște. Timp de 30 de minute, nimeni nu s-a mai gândit la ea.

• Un moment de tăcere absolută

Când s-a întors, cu voce calmă dar sigură, a recitat întreg poemul – fără să greșească un cuvânt. Toți cei prezenți au rămas uimiți. Nu era vorba doar de memorie, ci de o minte atentă, sensibilă și profund disciplinată.

Marie Curie nu a strălucit doar prin descoperirile ei. Ea a fost o forță intelectuală vizibilă încă din tinerețe – o minte care impresiona înainte să fi schimbat lumea.

   Sursa: Atlas Geografic

$$$

 SFÂNTUL ȘTEFAN CEL MARE

Dacă ar fi să înfăţişăm istoria poporului român sub forma unei hărţi în relief, cu munţi, dealuri, câmpii, cu văi şi prăpăstii, cu râuri, cu fluvii şi cu mări, atunci Ştefan cel Mare şi Sfânt şi epoca sa ar trebui să fie un adevărat Everest. Nici unul dintre domnii cu care a binecuvântat Dumnezeu neamul românesc în trecerea sa pe pământ de până acum nu a atins culmile la care s-a ridicat el. Indiferent din ce latură am privi personalitatea şi activitatea sa, fie ea politică, strategică, culturală, umană, morală ori religioasă, nu putem să-i atribuim decât calificative la superlativ. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost ca un efort suprem al neamului românesc de a supravieţui în istorie, într-o vreme de grea cumpănă. Ecourile prăbuşirii bastionului creştinătăţii, Constantinopolul, erau foarte puternice, îngrijorarea atinsese maximum de încordare. Turcii păşiseră în Europa şi înaintau an de an tot mai adânc spre inima ei. Peninsula Balcanică, ciopârţită de iataganele otomane, se zvârcolea însângerată şi neputincioasă sub picioarele învingătorilor. Dunărea nu mai putea constitui decât cu multe jertfe hotarul de care să se împiedice aliotmanul turcesc. Tătărimea Bugeacului şedea în şeile cailor, aşteptând un semn de la sultan, pentru a porni-o în galop spre Moldova şi Ţara Românească. Ungurii, polonezii, ucrainenii şi ruşii nu aşteptau decât momente prielnice să atace. Marile puteri europene nu înţelegeau, ori se făceau că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care se afla „poarta creştinătăţii”, pentru a se sinchisi de ea. Însăşi fiinţa neamului românesc era ameninţată cu pieirea de pe harta lumii.

În acest context dramatic se ridică în Moldova Ştefan cel Mare şi Sfânt. El este un miracol nu numai în istoria românilor, ci şi a întregii Europe şi a creştinătăţii. El a fost Omul, a fost Eroul providenţial, prin care a lucrat Dumnezeu pe pământ în acea perioadă. Nu se poate concepe ca armata Imperiului Otoman secondată de hoardele tătare, o armată bine instruită şi dotată, care trecuse prin foc şi sabie imperii şi popoare, să se poticnească de o ţărişoară precum Moldova. Nimeni nu contesta bogăţia naturală a Moldovei, dar oricine trebuie să recunoască inferioritatea numerică şi strategică a armatei moldovene în comparaţie cu cea turcească. Era vremea luptelor directe între oameni. Omul zilelor noastre nu trebuie să-şi închipuie că pe atunci se dispunea de armament sofisticat ca cel din ziua de azi, care suplineşte mulţime de oameni. Câteva maşini rudimentare de război, dintre care tunurile se situau pe locul întâi, constituiau armele „cu bătaie lungă” ale armatelor de atunci. Forţa adevărată a unei armate o constituia numărul ostaşilor, nivelul lor de instrucţie şi iscusinţa conducătorilor. Nu avem date că Ştefan cel Mare avea o armată permanentă numeroasă. Aceasta forma garda curţii domneşti şi paza cetăţilor. Armata cea numeroasă o forma ţara, atunci când era chemată sub steag la vreme de nevoie. Majoritatea ostaşilor recrutaţi erau neinstruiţi sau, oricum, cu o sumară pregătire militară. Ei erau conduşi de convingerea că îşi apără ţara, pământul, casa, biserica şi cimitirul, părinţii şi copiii, nevasta şi însăşi raţiunea de a fi. Se adunau în jurul domnului ca puii în jurul cloştii şi încercau să opună rezistenţă uliului.

Ştefan a reuşit în scurt timp să devină omul lui Dumnezeu trimis să mântuie Moldova de invadatori. Lupta lui nu se dădea numai pentru apărarea ţării, ci şi pentru apărarea credinţei creştine. El nu-şi făcea un titlu de glorie din nenumăratele victorii câştigate, ci le punea pe toate pe seama ajutorului dat de Dumnezeu. El intra în lupte, acolo unde era mai greu, dar poporul era convins că în luptă se găsesc şi îngerii lui Dumnezeu, arhanghelul Mihail, ori sfinţii militari, precum Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dimitrie şi alţii. Luptele lui Ştefan erau luptele pe care Dumnezeu le voia. Ştefan însuşi se socotea slujitorul lui Dumnezeu şi împlinitorul voii Lui. înfrângerile erau pedeapsă divină pentru păcate. Concepţia lui Ştefan era profund creştină, de om pământesc aflat sub greutatea vieţii şi a păcatului, de om cu misiune specială, destinat de Dumnezeu pentru a-şi conduce poporul la libertate şi independenţă în marele concert al popoarelor. El şi-a însemnat trecerea prin lume cu nenumăratele morminte ce arată locurile unde au avut loc lupte, prin zecile de locaşuri sfinte, prin cetăţi şi construcţii, dar, mai ales şi mai trainic, prin urmele rămase în memoria poporului său. S-a scris mult, dar nu s-a spus totul despre Ştefan cel Mare şi Sfânt până acum. (Din volumul „Viața Sfântului Ștefan cel Mare”)

$$_

 SAMUEL COLT

Samuel Colt a fost un inventator și industriaș care a creat revolverul și a deschis calea pentru sistemul de fabricație cu piese interschimbabile.

Cine a fost Samuel Colt?

Samuel Colt a lucrat în tehnologia submarinelor înainte ca proiectul său pentru un pistol cu cartuș rotativ să fie comandat în masă de către SUA pentru Războiul din Mexic. Fabrica sa a furnizat, de asemenea, arme pentru Războiul Civil și a popularizat conceptul de fabricație a pieselor interschimbabile în alte industrii. Cel mai notabil pistol al companiei este modelul Peacemaker de calibru .45, care a fost introdus în 1873.

Primii ani

Samuel Colt s-a născut pe 19 iulie 1814, în Hartford, Connecticut, unul dintre cei opt copii ai producătorului de textile Christopher Colt și ai soției sale, Sarah Caldwell Colt.

Tânărul Samuel a fost întotdeauna interesat de mecanică și dezasambla adesea diverse obiecte pentru a vedea cum funcționează. La vârsta de 16 ani, a urmat cursurile Academiei Amherst din Massachusetts - dar a fost în cele din urmă exmatriculat - de la aceasta. În 1830, Colt a navigat pe Corvo ca marinar, unde a devenit pentru prima dată fascinat de modul în care funcționa cârma navei. Pornind de la această idee, a sculptat un prototip din lemn care avea să conducă la invenția sa a unei arme de foc rotative cu un cilindru cu șase țevi.

Colt .45

Colt și-a brevetat pistolul cu cameră rotativă în Europa în 1835 și în Statele Unite în anul următor. Ideea nu a fost acceptată imediat, proprietarii de arme nefiind dispuși să renunțe la muschetele și pistoalele lor de încredere. În 1836, și-a construit prima fabrică în Paterson, New Jersey. La doar 22 de ani, s-a dovedit a fi un om de afaceri și un promotor priceput, dar vânzările lente l-au obligat să-și îndrepte atenția către alte părți.

Dezvoltarea de armament avansat

În 1845, guvernul SUA a aflat de la miliția sa din prima linie că arma de foc Colt, o armă care nu necesita reîncărcare constantă, a jucat un rol esențial în înfrângerea indienilor din Texas și Florida. Anul următor, la începutul războiului mexican, el și căpitanul armatei Samuel H. Walker au proiectat o armă și mai eficientă, „The Walker”, determinând guvernul să comande 1.000 de astfel de pistoale - și Colt a revenit în afaceri.

Firma sa, Colt's Patent Fire Arms Mfg. Co., a fost înființată în 1855 în Hartford, cu birouri atât în New York, cât și în Londra. Compania producea în curând 150 de arme de foc pe zi, făcându-l pe Colt unul dintre cei mai bogați oameni din America.

Pistoalele Colt au fost armele preferate în timpul Războiului Civil American, din 1861 până în 1865, iar pistolul Peacemaker de calibrul .45 al companiei, introdus în 1873, a devenit cea mai populară armă din Occident. Un model diferit de revolver a fost folosit în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial.

Alte invenții

În timp ce vânzările inițiale ale revolverului său au scăzut, Colt a inventat primul explozibil cu telecomandă pentru mină navală. L-a ajutat pe inventatorul telegrafului Samuel Morse să instaleze linii telegrafice pe sub cursurile de apă cu ajutorul invenției cablurilor impermeabile.

Compania de producție Colt este încă în activitate astăzi în zona Hartford, producând pistoale, puști și revolvere.

Viața personală și moartea

În 1856, Colt s-a căsătorit cu Elizabeth Jarvis. Se spune că a construit opulenta conac din Connecticut, Armsmear, drept cadou de lună de miere pentru soția sa. Doar unul dintre cei cinci copii ai lor, Caldwell Hart Colt, a supraviețuit copilăriei.

Colt a murit ca un om foarte bogat pe 10 ianuarie 1862, la vârsta de 47 de ani, și a fost înmormântat la cimitirul Cedar Hill. Se spune că averea sa valora 15 milioane de dolari. Elizabeth și familia ei au vândut compania unor investitori în 1901. Compania de producție Colt este încă în funcțiune și astăzi.

$$$

 SABINA POPPAEA

Tacitus consideră anul 58 e.n., atunci când Nero cunoscuse  pe Sabina Poppaea, ca „începutul unui şir de mari nenorociri pentru stat”. Logodna şi apoi îndemnul Poppaeei îl transformaseră pe împărat într-o fiară îndrăgostită care, pentru liniştea amorurilor sale, şi-a ucis chiar mama.

Noua metresă a împăratului avea cinci-şase ani mai mult decât Nero, care împlinea acum 20 de ani. Tatăl Poppaeei se numea Titus Ollius şi făcea parte din tagma ecvestră a Romei. Fiica sa îşi luase însă numele după al bunicului său dinspre mamă, Poppaeus Sabinus, bărbat distins, fost consul şi răsplătit cu triumful, pentru faptele sale de arme. Tatăl Sabinei n-a avut timp să se remarce în viaţa publică: la începutul carierei sale a fost ucis de către Tiberius, din pricina prieteniei lui cu Seianus. Suetonius pretinde că Ollius era quaestor în momentul condamnării la moarte.

Micuţa Sabina Poppaea a rămas de timpuriu orfană şi a fost crescută în casa bunicului. Mama sa întrecea în frumuseţe pe toate femeile din Roma, frumuseţe pe care a transmis-o şi fiicei. Faima Sabinei Poppaea s-a mărit prin averea moştenită de la bunic, prin vorba sa atrăgătoare şi prin isteţimea minţii. De aceea, Tacitus (Anale, XIII, 45) spunea despre această femeie ,,că avea totul afară de un suflet cinstit”, fiindcă „înfăţişarea ei arată cuminţenie, dar faptele — dezmăţ. Ieşea destul de rar pe stradă şi numai cu scopul de a produce vâlvă în jurul ei”. Pe cap îşi aranja un văl, în aşa fel ca să-i acopere numai o parte a feţei, stârnind astfel curiozitatea bărbaţilor dornici a-i vedea în întregime chipul. „Nu s-a lăsat tulburată niciodată de gura lumii — scrie Tacitus (Anale, XIII, 45) — nefăcând deosebire între soţi şi amanţi; nelăsându-se subjugată de simţămintele sale proprii sau de simţămintele altuia pentru ea; împărţea plăcerile acolo de unde trăgea foloase”.

Primul soţ al Sabinei Poppaea a fost cavalerul roman Rufrius Crispinus, cu care a avut un fiu. Acest fiu, copil încă, jucându-se de-a generalul şi de-a împăratul, a fost înecat în mare din ordinul lui Nero. A devenit repede adulteră cunoscând pe Marcus Salvius Otho, un tânăr iubitor de plăceri ca şi ea, care făcea parte din anturajul dezmăţat al lui Nero. Acesta este viitorul împărat din anul 68 e.n. Din amantă îi deveni repede soţie. Noua căsnicie se arăta fericită până în momentul când Otho comise imprudenţa de a-şi lăuda faţă de Nero pe graţioasa sa soţie. „Otho lăuda în faţa împăratului frumuseţea şi gingăşia soţiei sale, fie că, îndrăgostit cum era, nu mai avea control asupră-şi, fie că voia să aprindă în Nero dorinţa, pentru ca apoi, având amîndoi aceeaşi femeie, noua legătură cu împăratul să-l facă şi mai puternic la curte. Adesea, sculându-se de la ospeţele împăratului, era auzit spunând mereu că el se duce la aceea căreia zeii i-au dăruit nobleţe, frumuseţe, bunuri după care toţi jinduiesc, dar de care numai cei fericiţi se pot bucura” (Tacitus, Anale, XIII, 46).

Curiozitatea lui Nero de a o cunoaşte îi aduse o invitaţie la palat. În curând, Sabina Poppaea devenea adulteră pentru a doua oară, sau după cum spune Dio Cassius „doi bărbaţi se foloseau în acelaşi timp de ea”. Dar până să ajungă în braţele lui Nero, Poppaea se folosi de un abil joc feminin, ca să aţâţe simţurile unui tânăr pornit numai spre plăceri. Folosea vorbe dulci şi şiretlicuri de inocentă, de femeie slabă în iţele iubirii, faţă de un bărbat frumos ca Nero. Atunci când împăratul fu cuprins de o dragoste nebună după această femeie şireată, Poppaea schimbă tactica artificiilor sentimentale. Se arătă mândră, refuza să stea mai mult de două nopţi cu Nero, îi amintea că este măritată, că este subjugată de Otho, un bărbat excepţional de bun, şi că nu doreşte să-şi piardă această căsnicie. Insista mai ales asupra corectei comportări şi fineţei sufleteşti a bărbatului său, vrednic de o treaptă mai înaltă în aparatul de stat, zicea ea. Pe de altă parte, îi reproşa lui Nero că este subjugat de Claudia Acte, o fostă sclavă de la care deprinsese numai apucături grosolane şi murdare.

O primă consecinţă a acestor conversaţii a fost înlăturarea lui Otho din suita de prieteni apropiaţi ai împăratului. Amicul de chefuri al lui Nero ar fi avut o soartă tristă, dacă în favoarea lui nu ar fi intervenit Seneca. Pentru a fi îndepărtat din Roma şi de primejdie, Otho este numit guvernator al provinciei Lusitania (actuala Portugalie). Acolo a rămas până la războiul civil din anii 68/69, când destinul l-a ridicat şi pe el pe tronul Romei, doar pentru câteva luni. Se mai spune că, odată îndepărtat de putregaiul aristocratic al capitalei, de Poppaea şi de Nero, acest om fără frâu în viaţa sa particulară s-a debarasat de traiul destrăbălat din trecut şi, ca guvernator al Lusitaniei, timp de aproape zece ani, a dus o viaţă cinstită şi demnă.

Dorea să ajungă împărăteasă, trecând peste cadavrele Agrippinei şi Octaviei

Rangul social şi ambiţia o îndemnau acum pe Poppaea să aspire la ceva mai mult, decât la situaţia de metresă oficială a împăratului. Dorea să ajungă împărăteasă, trecând peste cadavrele Agrippinei şi Octaviei. — „Aceasta (Poppaea) pierzând nădejdea în căsătoria ei cu Nero şi în despărţirea de Octavia,  câtă vreme Agrippina era în viaţă, îi aducea lui Nero tot soiul de învinuiri. Câteodată îi spunea în glumă: ţâncul care ascultă de îndemnurile altora dovedeşte nu numai că este lipsit de putere de împărat, dar că e lipsit chiar de libertate. Căci pentru care pricină o tot amână cu nunta? Nu cumva nu e atras de frumuseţea ei şi este nemulţumit că bunicii i-au fost încărcaţi de triumfuri? Ori se teme că nu-i va zămisli ea prunci? Oare nu-i preţuieşte sinceritatea sufletului său? Se înspăimânta ca nu care cumva soţia lui să dea în vileag jignirile aduse senatorilor, să-i dezvăluie ura poporului împotriva mamei lui din pricina trufiei şi lăcomiei ei? Iar dacă Agrippina nu poate îngădui ca noră decât o vrăjmaşă a fiului ei, atunci ea să fie redată căsniciei lui Otho. Ea se va duce unde va vedea cu ochii, ca mai degrabă să audă batjocurile aduse împăratului decât să le vadă şi să fie vârâtă în primejdiile îndreptate împotriva lui” (Tacitus, Anale, XIV, 1).

Acest şantaj era însoţit de lacrimi şi de şiretlicuri specifice femeilor adultere, şi îl zăpăceau pe îndrăgostitul Nero. A urmat după aceasta uciderea Agrippinei la Misenum. Cam în aceeaşi vreme, Nero angaja în serviciul său pe „Sophronius Tigellinus, la care sălăşluiau laolaltă vechea lipsă de ruşine şi reaua faimă” (Tacitus, Anale, XIV, 51). Ajuns prefect al pretoriului, sinistrul personaj, alături de Poppaea, nu a făcut altceva decât să fie părtaş şi să încurajeze desfrânările lui Nero. Procesele şi crimele s-au înmulţit, Nero a coborât în circ, ca să cânte sau să alerge cu carul. Sfaturile cuminţi ale lui Burrus şi Seneca nu mai erau ascultate de zvăpăiatul împărat; în anul 62 murea Burrus, şi Seneca, oarecum dizgraţiat, părăsea şi el curtea. „Partidul virtuţii” după cum spune Tacitus, dispărea de la palat. Toate aceste dispariţii lăsau câmp liber Sabinei şi lui Tigellinus care l-au împins pe Nero către un despotism oriental.

Repudierea şi moartea Octaviei

Repudierea şi moartea Octaviei, cerute insistent de Poppaea, au fost aranjate de către Tigellinus. Lăsând la o parte orice teamă, a izgonit-o pe Octavia sub motiv că această femeie, pe atunci în vârstă de 20 ani, este stearpă. Nero a căutat să însceneze şi o acuzaţie de adulter împotriva Octaviei, prin schingiuirea sclavelor din serviciul ei. Nefericitele roabe au suportat cu demnitate tortura sau moartea şi n-au spus nimic compromiţător pe seama celei mai virtuoase femei din Roma, mult iubită de popor. Se spune că lui Tigellinus, ce conducea ancheta, o sclavă i-ar fi strigat că mai curat este trupul ei decât gura spurcată a prefectului. La adăpostul unui divorţ legal, Octavia a fost repudiată şi a primit domiciliu forţat în fosta casă a lui Burrus. Mai pe urmă, ea a fost relegată în Campania, pusă acolo sub pază militară. Dar, de astă dată se auziră nemulţumiri din sânul poporului, mai ales că Nero intenţiona ca, după semnarea actului de divorţ, să se căsătorească imediat cu Poppaea. De teamă, o rechemă pe Octavia la Roma. Fu un adevărat delir popular spre Capitoliu, unde statuile Poppaeii au fost sfărâmate, iar ale Octaviei, purtate pe umeri şi acoperite cu flori. Mulţimea a pătruns chiar în palat unde Poppaea era scoasă din minţi din cauza furiei poporului. Căzând în genunchi în faţa împăratului, îl imploră să grăbească căsătoria lor.

Nero se gândi atunci la alte înscenări pentru compromiterea Octaviei ca adulteră. Îşi reaminti de Anicetus, omorâtorul mamei sale, o fire ticăloasă, căruia îi reuşiseră toate fărădelegile, şi un neîntrecut născocitor de mârşăvii — atunci când i se făgăduia o copioasă răsplată. Ameţit probabil de băutură, la un moment dat, Anicetus dezvălui public ceea ce pusese la cale cu împăratul şi totul a fost compromis.

Nero se hotărî atunci să treacă la o acţiune directă şi brutală împotriva nefericitei Octavia. O acuză printr-un edict că l-a corupt pe Anicetus, că este stearpă din cauza desfrânării şi a unui avort, că nu a dorit să lase un vlăstar ca moştenitor al tronului etc. Octavia fu exilată în insula Pandateria (azi Pantellaria), privită şi de astădată cu milă de oameni, ca într-o zi de înmormîntare. La numai 12 zile după pronunţarea divorţului, Nero s-a căsătorit oficial cu Poppaea.

Gândul morţii pusese deja stăpânire pe nefericita principesă, de îndată ce luase calea surghiunului. La câteva zile după debarcarea sa în insula amintită, sosi un ordin ca Octavia să-şi curme zilele. Fiindcă ea a refuzat să-şi ridice singură viaţa: — „…a fost legată în chingi şi i s-au deschis vinele la toate încheieturile şi, cum sângele-i contractat în vine, din pricina spaimei, i se scurgea prea anevoie, Octavia e înăbuşită în aburii unei băi cu apă clocotindă. La aceasta s-a mai adăugat o grozăvie şi mai cutremurătoare: capul i-a fost tăiat şi adus la Roma pentru a fi arătat Poppaeii” (Tacitus, Anale, XIV, 64).

Sabina Poppaea se considera acum satisfăcută, Nero era numai al ei şi putea să-i aducă un moştenitor dorit de împărat. În adevăr, Poppaea născu în anul 63 o fetiţă, numită Claudia, primită cu mare bucurie de către Nero şi declarată Augusta încă din leagăn, cinstire acordată concomitent şi mamei! S-au adus mulţumiri zeilor, s-au ridicat temple zeiţei Fecundităţii, dar toate acestea au fost zadarnice. După patru luni de la naştere, fetiţa s-a stins din viaţă.

Poppaea a fost martoră la incendiul Romei din anul 64 e.n., la multele orgii şi crime ale dementului şi la represiunile ordonate de sângerosul despot, dar niciodată nu a căutat să-l oprească de pe drumul teroarei. Tot Nero avea să-i aducă şi ei sfârşitul.

Sfârşitul

Întors de la unele jocuri de circ, în anul 65 e.n., Nero avu câteva dezlănţuiri de mânie faţă de împărăteasă. Furios, tiranul a izbit-o în pântece cu piciorul, deşi ştia că Poppaea era însărcinată. Lovitura i-a fost fatală şi, în câteva zile, pleca şi ea spre împărăţia lui Hades. Trupul defunctei n-a mai fost incinerat, ci îmbălsămat, după obiceiul regilor străini. S-au organizat funerarii publice şi Nero, îndoliat, „a proslăvit de pe tribună frumuseţea ei, şi pentru că fusese mama unui prunc zeificat, şi pentru că, în loc de adevărate virtuţi, avusese parte de alte daruri ale norocului” (Tacitus, Anale, XVI, 6).

Moartea Poppaeii a fost regretată numai oficial, dar pentru popor a fost un prilej de veselie din cauza desfrânării şi cruzimii ei. Chiar Nero a oprit orice fel de cinstire publică cu prilejul înmormântării, ceea ce a făcut să crească valul de ură împotriva acestei femei, şi în viaţă lipsită de suflet.

Dispreţul mulţimii faţă de împărăteasă crescuse şi din cauza luxului ei foarte mare. Dio Cassius (LXII, 28) arată că hamurile de la trăsurile sale erau cu totul aurite. Principala ei grijă fusese păstrarea frumuseţei feţei şi a frăgezimii corpului său. Dio Cassius ne relatează că peste tot Sabina Poppaea era însoţită de cinci sute de măgăriţe care fătaseră de curînd; acestea erau mulse zilnic, ca împărăteasa să se poată scălda în laptele lor… considerat ca cel mai bun remediu pentru păstrarea frumuseţii pielei. Se îngrijea prea mult de faţa şi de strălucirea corpului pe care le controla zilnic în oglindă şi le ungea cu diferite pomezi sau farduri.

sursa: 

D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

$$$

 RUGINOASA, SCENA UNUI ROMAN DE DRAGOSTE

De Ruginoasa, acest castel construit pe la 1800 şi socotit pe atunci ca unul din cele mai frumoase din Moldova, sunt legate episoade dramatice din viaţa unor bogate şi influente familii boiereşti din veacul al XIX-lea, de viaţa lui Alexandru Ioan Cuza.

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste

Sturdzeştii, Ghiculeştii, Roznovăneştii. Trei familii boiereşti care se vor înfrunta la Ruginoasa şi unii vor da tribut de sânge lespezilor castelului.

La începutul veacului al XIX-lea, proprietari la Ruginoasa erau Sturdzeştii. Când bătrânul Săndulache s-a stins, castelul a revenit fiului său Costache, „om josnic şi arogant”, poreclit „beţivul”. Nu cruţa niciun efort pentru a parveni, abuzând de puterea, averea şi legăturile pe care le avea, profitând şi de faptul că era văr cu domnitorul Mihail Sturdza.

Din neamul Ghiculeştilor, Maria, fiica lui Dumitru Ghica-Comăneşti, apreciat pe atunci ca unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova, avea să-şi poarte şi ea paşii prin acelaşi castel de la Ruginoasa.

Pe lângă familiile Slurdzeştilor şi Ghiculeştilor, o puternică şi bogată familie a vremii era a Roznovăneştilor. Şeful acesteia din urmă, Gheorghe Rosetti-Roznovanu, proprietar al moşiei Stânca de lângă Iaşi, dispunea de o avere imensă, strânsă între anii 1806 şi 1812, când a îndeplinit funcţia de mare vistiernic.

Acestea sunt, pe scurt, familiile ai căror membri se vor înfrunta cu pasiune la Constantinopol, pe drumurile Rusiei şi la Iaşi, sfârşind, într-un fel sau altul, la palatul din Ruginoasa.

Pasiune şi sânge

Maria Ghica era socotită de contemporani ca fiind de o frumuseţe „strălucită”. Despre ea, Gheorghe Sion a scris că „toate graţiile din mitologie îi făcuseră parte din darurile lor. Totul, figură, talie, spirit erau în perfecţiune la dânsa, se putea zice că reprezintă idealul frumuseţii perfecte”. Îndrăgostită de poetul Alexandru Beldiman, a renunţat curând la el şi, în 1824, s-a căsătorit cu beizadea Nicolae Sturdza, fiul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza.

Deoarece acesta era ostatec la Constantinopol, căsătoria s-a oficiat acolo. În scurtă vreme, Maria – devenită cucoana Marghioliţa Sturdza – a speriat lumea cu frumuseţea ei. Mulţi dintre ambasadorii din Constantinopol şi ataşaţii acestora se învârteau în jurul ei, se certau şi ajungeau la duel aspirând la prietenia sau favorurile frumoasei moldovence. A circulat chiar zvonul că însuşi sultanul Mahmud al II-lea, văzând-o la paradă, uimit de frumuseţea ei, a invitat-o la palat să-i viziteze haremul.

Izbucnirea unui nou război ruso-turc devenise iminentă. Marghioliţa Sturdza, nevoind să fie supusă regimului de închisoare rezervat ostaticilor consideraţi prieteni duşmanilor imperiului otoman, şi-a părăsit soţul şi, urcându-se pe un vapor, s-a întors în ţară. După încheierea păcii de la Adrianopol a voit să plece în Rusia cu generalul cneaz Muhanov, dar fiindcă acesta nu i-a asigurat, la plecarea din Iaşi, mijloace comode de transport, cum era ea obişnuită s-a certat cu el, l-a palmuit şi de la Sculeni s-a reîntors în Iaşi.

La puţin timp după aceste întâmplări, cucoana Marghioliţa s-a recăsătorit cu marele logofăt Costache Sturdza, stăpânul Ruginoasei, neţinând seama că el se apropia de 60 de ani, că mai fusese căsătorit şi că avea patru copii mari; o interesa numai uriaşa avere al cărei posesor era. Costache Sturdza o iubea „la nebunie”, dar ea nu-l răsplătea cu aceeaşi monedă.

Unul dintre don juanii Iaşului vremii, Nicolae Roznovanu, fiul lui Gheorghe Roznovanu, a început să facă o curte asiduă cucoanei Marghioliţa, deşi era văr primar, după tată, cu primul ei soţ, beizadea Nicolae Sturdza, cel redus la minte, care murise în anul 1832.

Ca să scape de curtezanul soţiei sale, Costache Sturdza a întreprins cu aceasta o călătorie prin întreaga Rusie. Nicolae Roznovanu i-a urmărit însă îndeaproape, închiriind apartamente în aceleaşi hoteluri. Aproape ruinat, Costache Sturdza s-a întors în ţară, urmat bineînţeles de Nicolae Roznovanu. Aici şi-a refăcut în scurt timp averea, acceptând postul de ministru al afacerilor „dinlăuntru” oferit de domnitorul Mihalache Sturdza.

Vizitele dese, pe care Nicolae Roznovanu continua să le facă cucoanei Marghioliţa, deveniseră subiectul cel mai picant de discuţie în societatea ieşeană a timpului. Ca să curme această situaţie, în înţelegere cu Nicolae Roznovanu, Marghioliţa a pus la cale un plan prin care urmărea să-l oblige pe Costache Sturdza să divorţeze. Evenimentele petrecute au luat însă o turnură dramatică.

Dramă la Ruginoasa

Potrivit planului, cucoana Marghioliţa îl informă pe soţul ei că doreşte să se retragă pentru un timp la Ruginoasa, ca să se recreeze. Neputându-şi acompania soţia, îl rugă pe fiul său Săndulache s-o însoţească. Marghioliţa ajunse la Ruginoasa noaptea şi îşi făcu intrarea la lumina torţelor, fiind întâmpinată de sute de ţărani aduşi cu forţa, anume ca să-i ureze „bun venit”. Paza castelului era asigurată de 10 arnăuţi şi 50 de plăieşi.

La mai puţin de o săptămână de la sosire, cucoana Marghioliţa fu anunţată de Nicolae Roznovanu că-i va face o vizită, în realitate pentru a o „răpi”. În fruntea unui număr de oameni înarmaţi, aleşi dintre feciorii boiereşti de pe moşiile sale şi a unei cete de arnăuţi, Roznovanu ocoli capcanele întinse în lungul drumului de Săndulache, „păzitorul” cinstei familiei sale. Când aiunse la Ruginoasa, porunci să fie distruse cu topoarele porţile castelului şi să fie alungaţi apărătorii de pe ziduri. Trădat şi de arnăuţii săi, care fuseseră cumpăraţi cu bani de Nicoloe Roznovanu, Săndulache Sturdza rămase singur să apere scara care ducea în apartamentul cucoanei Marghioliţa. După ce ucise doi dintre atacatori, fu înjunghiat în inimă de unul dintre arnăuţii lui Roznovanu. Cucoana Marghioliţa, „leşinată” în apartamentul său, fu transportată în castelul curtezanului ei de la Stânca – Iaşi.

Informat de cele întâmplate la Ruginoasa, Costache Sturdza a fost sfâşiat de durere, dar nu pentru moartea fiului său, la înmormântarea căruia nici nu s-a dus, ci pentru răpirea cucoanei Marghioliţa. Cerând domnitorului să i se facă dreptate, acesta a ordonat ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului.

Ordinul domnitorului nu a putut fi însă executat, zidurile castelului de la Stânca fiind apărate de oameni înarmaţi. Mihalache Sturdza a poruncit atunci ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru. Înfometaţi, apărătorii lui Nicolae Roznovanu au început să fugă, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească amantei sale că va trebui să se predea. Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe Roznovanu să nu facă un asemenea gest, care putea să-l priveze pentru mult timp de libertate, propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării acţiunii de urmărire.

Zis şi făcut. Îndată ce a primit scrisoarea Marghioliţei cu această propunere, Costache Sturdza, înnebunit de bucurie, a cerut domnitorului să înceteze asediul şi să se oprească ancheta. Mihalache Sturdza, deşi a fost surprins de cererea vărului său, ca să lase nepedepsită crima care curmase viaţa unui fiu, pentru o femeie adulteră, a acceptat-o totuşi. Astfel „victoriosul” soţ şi-a putut aduce soţia acasă şi pentru el viaţa a continuat să se desfăşoare normal.

Cam la nouă luni după consumarea dramei de la Ruginoasa, cucoana Marghioliţa, însoţită de acelaşi Nicolae Roznovanu, a fugit din Iaşi. Aflând vestea, Costache Sturdza „plângea, zbiera, se bocea, tăvălindu-se pe jos ca copiii“[sic!]. Fugarii, însoţiţi de 16 oameni bine înarmaţi, au trecut în Bucovina, unde la 10 noiembrie 1842 s-au cununat după „ritul ortodox”, deşi cucoana Marghioliţa nu fusese divorţată de Costache Sturdza. La cererea domnului, mitrapolitul Veniamin Costache a făcut cunoscut tuturor că această căsătorie nu este legală, fiind „în afară de lege şi împotriva canoanelor”. Cu aprobarea patriarhului, a pus asupra lui Nicolae Roznovanu şi a cucoanei Marghioliţa „sobornicească osândă, atât pentru a lor deşteptare, cât şi spre pilda altora”. Ei au fost excluşi din comuniunea ortodoxă şi niciun membru al clerului nu avea voie să-i „introducă în biserică, nici să le dea anafură sau să-i primească la masă.”

Neliniştiţi de situaţia care li se crease, Nicolae Roznovanu şi cucoana Marghioliţa s-au dus la Constantinopol, unde au încercat să obţină dezlegarea patriarhului, dar cererea le-a fost refuzată. Nemulţumiţi, au trecut la catolicism şi apoi la protestantism, fiind divorţaţi şi cununaţi, încă o dată, de către pastorul ambasadei anglicane de la Constantinopol.

Fiindcă divorţul şi căsătoria oficiată de pastorul amintit erau considerate ilegale în Moldova, iar Costache Sturdza insista ca vinovaţii să fie aspru pedepsiţi, ei au fost nevoiţi să trăiască mai mulţi ani în străinătate. Cei doi copii pe care cucoana Marghioliţa i-a avut între timp au fost consideraţi ca născuţi în „bigamie” şi „amestecare de sânge”.

Situaţia s-a limpezit abia după înscăunarea unui nou domn, Grigore Ghica, văr cu cucoana Marghioliţa. Ca rezultat al intervenţiei acestuia şi mai ales al banilor plătiţi de Nicolae Roznovanu, mitropolitul Meletie a aprobat „ca legiuită” căsătoria oficiată în Bucovina, iar în 1856 mitropolitul Sofronie a eliberat două acte de naştere şi botez celor doi copii, Nicolae şi Smărăndiţa, apreciind că s-au născut „din legiuită însoţire”.

Scurt timp după legalizarea căsătoriei Mariei Ghica Sturdza cu Nicolae Roznovanu, Costache Sturdza, care „căzuse în mintea copiilor”, a murit din cauza unei congestii cerebrale. A fost înmormântat la Ruginoasa, lângă tatăl şi fiul său.

Eroul principal al acestei întâmplări, Nicolae Roznovanu, a murit la Viena, în mai 1858, fiind adus şi înmormântat de cucoana Morghioliţa la Roznov, judeţul Neamţ. Ea a mai trăit încă mulţi ani, „în mare belşug”, până în mai 1888, bucurându-se de mare trecere, lumea uitându-i păcatele şi greşelile tinereţii. Înainta de moarte, deşi fusese sub blestemul patriarhului ecumenic şi al mitropolitului, şi-a exprimat dorinţa să fie înmormântată în vechea caledrală a mitropoliei din Iaşi, ceea ce s-a şi făcut. Ulterior, rămăşiţele ei pământeşti au fost aduse la Roznov şi depuse în cavoul familiei.

sursa: 

Nicolae Grigoraş, Dramele Ruginoasei, în Magazin istoric, Anul II, Nr.10(19), octombrie 1968