$$$

 SFÂNTUL ȘTEFAN CEL MARE

Dacă ar fi să înfăţişăm istoria poporului român sub forma unei hărţi în relief, cu munţi, dealuri, câmpii, cu văi şi prăpăstii, cu râuri, cu fluvii şi cu mări, atunci Ştefan cel Mare şi Sfânt şi epoca sa ar trebui să fie un adevărat Everest. Nici unul dintre domnii cu care a binecuvântat Dumnezeu neamul românesc în trecerea sa pe pământ de până acum nu a atins culmile la care s-a ridicat el. Indiferent din ce latură am privi personalitatea şi activitatea sa, fie ea politică, strategică, culturală, umană, morală ori religioasă, nu putem să-i atribuim decât calificative la superlativ. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost ca un efort suprem al neamului românesc de a supravieţui în istorie, într-o vreme de grea cumpănă. Ecourile prăbuşirii bastionului creştinătăţii, Constantinopolul, erau foarte puternice, îngrijorarea atinsese maximum de încordare. Turcii păşiseră în Europa şi înaintau an de an tot mai adânc spre inima ei. Peninsula Balcanică, ciopârţită de iataganele otomane, se zvârcolea însângerată şi neputincioasă sub picioarele învingătorilor. Dunărea nu mai putea constitui decât cu multe jertfe hotarul de care să se împiedice aliotmanul turcesc. Tătărimea Bugeacului şedea în şeile cailor, aşteptând un semn de la sultan, pentru a porni-o în galop spre Moldova şi Ţara Românească. Ungurii, polonezii, ucrainenii şi ruşii nu aşteptau decât momente prielnice să atace. Marile puteri europene nu înţelegeau, ori se făceau că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care se afla „poarta creştinătăţii”, pentru a se sinchisi de ea. Însăşi fiinţa neamului românesc era ameninţată cu pieirea de pe harta lumii.

În acest context dramatic se ridică în Moldova Ştefan cel Mare şi Sfânt. El este un miracol nu numai în istoria românilor, ci şi a întregii Europe şi a creştinătăţii. El a fost Omul, a fost Eroul providenţial, prin care a lucrat Dumnezeu pe pământ în acea perioadă. Nu se poate concepe ca armata Imperiului Otoman secondată de hoardele tătare, o armată bine instruită şi dotată, care trecuse prin foc şi sabie imperii şi popoare, să se poticnească de o ţărişoară precum Moldova. Nimeni nu contesta bogăţia naturală a Moldovei, dar oricine trebuie să recunoască inferioritatea numerică şi strategică a armatei moldovene în comparaţie cu cea turcească. Era vremea luptelor directe între oameni. Omul zilelor noastre nu trebuie să-şi închipuie că pe atunci se dispunea de armament sofisticat ca cel din ziua de azi, care suplineşte mulţime de oameni. Câteva maşini rudimentare de război, dintre care tunurile se situau pe locul întâi, constituiau armele „cu bătaie lungă” ale armatelor de atunci. Forţa adevărată a unei armate o constituia numărul ostaşilor, nivelul lor de instrucţie şi iscusinţa conducătorilor. Nu avem date că Ştefan cel Mare avea o armată permanentă numeroasă. Aceasta forma garda curţii domneşti şi paza cetăţilor. Armata cea numeroasă o forma ţara, atunci când era chemată sub steag la vreme de nevoie. Majoritatea ostaşilor recrutaţi erau neinstruiţi sau, oricum, cu o sumară pregătire militară. Ei erau conduşi de convingerea că îşi apără ţara, pământul, casa, biserica şi cimitirul, părinţii şi copiii, nevasta şi însăşi raţiunea de a fi. Se adunau în jurul domnului ca puii în jurul cloştii şi încercau să opună rezistenţă uliului.

Ştefan a reuşit în scurt timp să devină omul lui Dumnezeu trimis să mântuie Moldova de invadatori. Lupta lui nu se dădea numai pentru apărarea ţării, ci şi pentru apărarea credinţei creştine. El nu-şi făcea un titlu de glorie din nenumăratele victorii câştigate, ci le punea pe toate pe seama ajutorului dat de Dumnezeu. El intra în lupte, acolo unde era mai greu, dar poporul era convins că în luptă se găsesc şi îngerii lui Dumnezeu, arhanghelul Mihail, ori sfinţii militari, precum Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dimitrie şi alţii. Luptele lui Ştefan erau luptele pe care Dumnezeu le voia. Ştefan însuşi se socotea slujitorul lui Dumnezeu şi împlinitorul voii Lui. înfrângerile erau pedeapsă divină pentru păcate. Concepţia lui Ştefan era profund creştină, de om pământesc aflat sub greutatea vieţii şi a păcatului, de om cu misiune specială, destinat de Dumnezeu pentru a-şi conduce poporul la libertate şi independenţă în marele concert al popoarelor. El şi-a însemnat trecerea prin lume cu nenumăratele morminte ce arată locurile unde au avut loc lupte, prin zecile de locaşuri sfinte, prin cetăţi şi construcţii, dar, mai ales şi mai trainic, prin urmele rămase în memoria poporului său. S-a scris mult, dar nu s-a spus totul despre Ştefan cel Mare şi Sfânt până acum. (Din volumul „Viața Sfântului Ștefan cel Mare”)