$$$

 ♥︎Viața IOANEI și a lui SERGIU CELIBIDACHE a fost o simfonie de iubire, zbucium și devotament, trăită cu o intensitate care atinge sufletul♥︎.

    ★Când IOANA l-a întâlnit pe SERGIU la BUENOS AIRES, a fost un „coup de foudre” – o dragoste fulgerătoare. După concertul în care el dirija SIMFONIA a IV-a de BRAHMS, ea a intrat în cabina lui și i-a spus soțului ei de atunci, fără ezitare:

    ♥︎ „L-am găsit pe bărbatul vieții mele!”♥︎ Și a plecat. Definitiv.

    ★IOANA spunea despre SERGIU:

   ♥︎ „Îmi mânca aerul. Nu voia, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram.”♥︎ Iar el, la rândul lui, o descria simplu:

   ♥︎ „IOANA este însăși viața.” ♥︎

    ★Au fost împreună 45 de ani, în care ea l-a urmat cu sevaletul sub braț prin toată EUROPA, oriunde avea concerte.

    ★Viața lor nu a fost lipsită de conflicte –  

   ♥︎ „Ne certam, dar nu ne plictiseam”♥︎, spunea ea cu umor. IOANA era exuberantă, „o cratiță mereu în clocot”, dar și caldă, spirituală, o pictoriță cu suflet de copil și o forță de neclintit.

    ★Într-un interviu târziu, întrebată cum a fost să trăiască atâția ani alături de un geniu, Ioana a răspuns senin:  

    ♥︎„Nu știu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”♥︎

    ★SERGIU CELIBIDACHE, născut în 1912 la ROMAN, a fost un dirijor de geniu, cunoscut pentru perfecționismul său și pentru refuzul de a înregistra muzică, considerând că experiența sonoră trebuie trăită doar live. A studiat în BERLIN și a fost influențat profund de filosofia ZEN, care i-a modelat viziunea artistică și personală.

    ★IOANA CELIBIDACHE, născută PROCOPIE DIMITRESCU, a fost o artistă în adevăratul sens al cuvântului. A fugit din ROMÂNIA în 1946 cu un avion militar francez, având la ea doar o periuță de dinți. A studiat pictura la PARIS și a devenit cunoscută pentru stilul său distinct, semnându-și lucrările simplu: Ioana, pentru a nu trăi în umbra celebrului ei soț.

    ★Cei doi s-au cunoscut la BUENOS AIRES, iar între ei s-a înfiripat o iubire profundă. Au trăit împreună la PARIS, într-un apartament care era și atelier, și refugiu artistic. Relația lor a fost una de respect reciproc și de susținere creativă. Ioana era o prezență luminoasă, cu un spirit liber și o sinceritate dezarmantă, iar SERGIU – un om exigent, dar generos și profund atașat de familie.

    ★Fiul lor, SERGE CELIBIDACHI, a moștenit dragostea pentru artă și a devenit regizor. El a realizat documentare și filme inspirate de viața tatălui său, inclusiv proiectul biografic „CRAVATA GALBENĂ ”, în care SERGIU este interpretat de JOHN MALKOVICH.

    ★Viața lor a fost marcată de exil, de dorul de ROMÂNIA și de o profundă conexiune artistică. În ciuda distanței față de țară, au păstrat mereu vie legătura cu rădăcinile lor.

     ♥︎Am simțit să dau mai departe această imagine, în care nu sunt doar două chipuri, ci o întreagă lume de emoții...♥︎

Colaj Mary Flory 

CULTURA CURIOZITATI GANDURI 

@toatălumea

$$$

 In Memoriam 

Sergiu Celibidache 

   ★Sergiu Celibidache a fost unul dintre cei mai fascinanți și enigmatici dirijori ai secolului XX. Personalitatea lui complexă, profund filosofică și adesea controversată a influențat atât viața sa personală, cât și cariera profesională.

   ★Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, la Roman, în România, și a murit pe 14 august 1996, la La Neuville-sur-Essonne, Franța.

    ★După studii muzicale și filosofice la București și apoi la Berlin, a devenit celebru peste noapte când a fost numit dirijor principal al Filarmonicii din Berlin în 1945, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.

    ★A colaborat cu numeroase orchestre de prestigiu, printre care: Filarmonica din München, Orchestra Națională a Franței și Filarmonica din Stockholm.

    ★A fost faimos pentru refuzul său categoric de a face înregistrări comerciale, crezând că muzica trebuie trăită „în timp real” și că experiența sonoră nu poate fi reprodusă fidel pe un disc.

    ★Această viziune venea din influența sa profundă de zen buddhism, fenomenologie și meditație, care l-au condus către o înțelegere unică a muzicii drept experiență vie, irepetabilă.

   ★Este cunoscut pentru tempourile lente, dar extrem de expresive, pentru o claritate arhitecturală în interpretare și pentru o atenție obsesivă la detalii.

    ★Avea o relație aproape mistică cu partitura și repetițiile puteau dura ore întregi, căutând o puritate a sunetului și o unitate spirituală a orchestrei.

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Unii se joacă de-a familia. Alții… își joacă două familii în același timp. Cu aplomb. Cu sânge rece. . Cu GPS-ul vieții ascuns în buzunar și cu inima fracturată în două adrese.

   Sunt maratoniști ai dublului sens. Unii dintre ei au doi copii cu soția și încă unul cu amanta. Sau doi. Sau o pisică. Sau un credit la amândouă. Și, uneori, două Crăciunuri programate cu precizie de NASA.

   Ei nu trăiesc vieți paralele. Trăiesc vieți încrucișate, pe care le ghidează ca pe niște curse de Formula 1, cu adrenalina în loc de conștiință și cu instinctul de reptilă sentimentală în loc de „compasiune”. 

    Cum reușesc? Simplu. Nu se gândesc. Nu se gândesc la suferințe. Nici la suflete. Nici la karma. Nici la viața de apoi. Se gândesc la cum să-și șteargă urmele de pe WhatsApp, să nu le rămână vreun emoji rătăcit cu „pisicuța mea secretă 💦”, care să ajungă la nevastă în timp ce ea spală vasele cu detergent și iluzii conjugale.

Ei sunt atleții afectivi ai secolului XXI.

Dragoste? Da, dar în rol dublu

 Cu nevasta fac dragoste cu „răbdare afectuoasă”. Cu amanta – cu foame.

La una duc gunoiul, la cealaltă… fanteziile. Pe una o duc în Grecia, pe cealaltă în Grecia… dar altă insulă.

Pe una o mint cu compasiune, pe cealaltă cu poezie.

    Fidelitatea? Un cuvânt frumos, folosit mai ales de cei care n-au avut niciodată parte de o amantă cu voce ca de jazz în baie. Remușcarea? Doar când sunt prinși. Sau când fac accident în drum spre „cealaltă”.

   Cine sunt acești superoameni ai amăgirii? Sunt programatori. Preoți. Profesori. Doctori. Influenceri cu zâmbete prestabilite. Directori de multinațională cu familia pe LinkedIn și pasiunea pe incognito.

    Unii își construiesc două vieți impecabile. Își duc copiii la școală la 8:00 și pe amantă la hotel la 9:00. Comandă flori pentru soție de ziua ei și o brățară de piele pentru iubita „care îl face să simtă din nou”.

  Dar cum rezistă? Ei bine, corpul lor nu prea rezistă. Nu dorm bine. Au migrene misterioase. Transpiră la un simplu apel de la „Nevasta”.

Se prăbușesc lent, sub propria regie a dublului standard. Se droghează cu dopamina riscului, ca niște cascadori ai sexului afectiv. Dar co

   Femeile? O, sunt și ele campioane! Unele sunt doamne de biserică, cu amantul ascuns în „grupul de rugăciune”. Altele sunt șefe în corporații care trăiesc dubla iubire ca pe un dans tantric cu plata la sfârșitul lunii.

Au soți buni, copii cuminți, dar simt că sufletul lor stă pe canapea ca un câine neplimbat.

Și așa apare „EL” — bărbatul cu care își permit să fie ceea ce n-au fost niciodată. Se scurg în două vieți cu aceeași naturalețe cu care se machiază dimineața: strat peste strat de iluzie, până nu mai știu cine sunt.

     Viața lor? Un cocktail Molotov.

Arată bine. Miros a pasiune. Ard pe dinăuntru și zâmbesc pe dinafară. Dar trăiesc cu o bombă în buzunar.

Într-o zi, totul explodează: o poză uitată, un mesaj confuz, un copil care spune „tati” în gura mare pe altă scară de bloc.

    Și atunci se prăbușesc. Nu din vina lor. Ci din vina realității, care le cere, în sfârșit, un singur rol pe scenă.

Mădălin Augustin Ionescu

$$#

 

REMEMBER 

    ★Pe 1 iulie, mulți își amintesc cu emoție de PRINȚESA DIANA, născută în 1961 la SANDRINGHAM, ANGLIA. A fost o figură emblematică a secolului XX, supranumită „PRINȚESA INIMILOR ” pentru empatia și implicarea ei profundă în cauze umanitare.

    ★DIANA FRANCES SPENCER provenea dintr-o familie aristocrată britanică. După divorțul părinților, a fost crescută în principal de tatăl ei, care a devenit ulterior CONTE SPENCER. În 1981, s-a căsătorit cu PRINȚUL CHARLES, moștenitorul tronului britanic, într-o ceremonie urmărită de milioane de oameni. Au avut doi fii: PRINȚUL WILLIAM și PRINȚUL HARRY.

    ★Deși inițial timidă și copleșită de atenția publică, DIANA și-a găsit vocea în activism. 

    ★Prințesa DIANA a redefinit complet modul în care membrii familiei regale se implică în acțiuni caritabile. Nu s-a limitat la donații sau apariții formale — a coborât literalmente în mijlocul celor suferinzi și a folosit empatia ca instrument de schimbare.

      ~Iată câteva moduri în care a influențat profund lumea carității:

      ★A umanizat bolile stigmatizate: În anii ’80, când HIV/SIDA era înconjurat de frică și prejudecăți, DIANA a fost una dintre primele figuri publice care a dat mâna cu un pacient infectat, fără mănuși. Gestul a transmis un mesaj puternic: „boala nu se transmite prin atingere” — și a schimbat percepția publică.

     ★A adus vizibilitate victimelor minelor antipersonal: În 1997, a mers în ANGOLA și a pășit printr-un câmp minat, purtând o vestă de protecție. Imaginile au făcut înconjurul lumii și au pus presiune pe liderii politici să interzică aceste arme.

     ★A sprijinit tinerii fără adăpost: Ca patroană a organizației CENTREPOINT, DIANA a vizitat adăposturi și a implicat și pe fiii ei, WILLIAM și HARRY, în aceste acțiuni. A creat un model de implicare personală, nu doar simbolică.

     ★A fost patronă a peste 100 de organizații caritabile, de la cele dedicate bolnavilor de lepră până la cele pentru copii vulnerabili.

    ★Viața ei s-a încheiat tragic pe 31 august 1997, într-un accident de mașină la PARIS. Moartea ei a șocat întreaga lume și a generat un val de durere colectivă rar întâlnit. Chiar și azi, la aproape trei decenii de la dispariția sa, DIANA rămâne un simbol al compasiunii și al curajului.

Respect!

Colaj Mary Flory 

CULTURA  CURIOZITATI  GANDURI

$$$

 

Drama unui OM...sau povestea de viață  a marelui pictor ...

    💜❤️Ștefan Luchian💜❤️

Poate este una din cele mai sfâşietoare și nobile destine din cultura română. A fost pictorul florilor, dar în spatele culorilor blânde se ascundea o durere care-l sfâşia milimetru cu milimetru.

 Un om care a trăit în durere, dar a pictat cu lumină.

Un sfânt cu pensula, care a murit sărac, chinuit, dar a lăsat în urmă frumusețe pură.

Am scris un eseu dramatic, lacrimogen și profund, care să rămână în suflet și să ne învețe ce înseamnă arta născută din suferinţă.

Ştefan Luchian - Florile durerii şi noblețea unui suflet ars de suferință..

S-a născut în 1868, într-o Românie care abia începea să-și caute drumul. A crescut cu războaie, cu lipsuri, cu sacrificii. Dar în privirea lui era altceva: o tristețe caldă, o sete de frumusețe, o liniște care nu se potrivea vremurilor.

Era un copil visător, cu capul în nori și inima legată de tot ce era fragil și trecător.

Luchian a studiat la München și apoi la Paris. 

Acolo a descoperit luminile impresionismului,dar și singurătatea artistului în mijlocul mulțimii. 

Nu s-a „lipit" de gloria pariziană, s-a întors în România, acasă, unde visul și durerea aveau să prindă formă.

A început să picteze: ţărani, flori, portrete, lumi simple, dar pline de suflet.

Nu picta ce vedea,ci ce simțea,iar lumea n-a înțeles asta. 

Era prea profund pentru o țară care abia învăța să aprecieze arta.

Şi atunci a venit blestemul vieții lui: scleroza multiplă. 

Boala asta cruntă i-a muşcat nervii, i-a paralizat corpul și l-a țintuit într-un scaun cu rotile.

Dar n-a putut să-i atingă sufletul.

N-a renunțat niciodată picta cu mâna tremurândă și cu inima plina de iubire.

În ultimii ani de viaţă, Luchian nu mai putea merge. 

Nu mai putea ține pensula.

 Îi legau pensula de mână cu un bandaj, ca unui soldat rănit care tot vrea să lupte. 

Tremura,dar picta.

Plângea, dar picta. 

Fiecare floare era o rugăciune, fiecare culoare ...un strigăt în surdină.

Spunea:„Vreau să mai simt o dată viața. Măcar pe pânză."

A pictat „Anemone", „Trandafiri", „Crizanteme", florile lui celebre - toate pline de o tristețe liniştită, ca o femeie care zâmbește cu ochii umezi.

Sărăcie, umilință și o ultimă iubire...

A murit sărac. Bolnav, flămând, uitat. Nimeni nu-i cumpăra tablourile.

Unii râdeau de el. Alții îl evitau. 

A fost acuzat că „se preface că e bolnav", iar în fața tribunalului și-a scos piciorul paralizat din pantalon și a strigat:

„Uitați-vă bine la mine, domnilor! Asta-i omul care vrea să înșele statul?"

Singurul care i-a mai fost alături până la capăt a fost prietenul și scriitorul lon Minulescu, care a povestit cât de mult suferea Luchian și cât de mult iubea viața.

Se spune că în ultimele zile, o femeie tânără și simplă venea să-l vadă. Nu era o contesă. Nu era vreo muză. Era doar o florăreasă, care-i aducea flori. Şi el le picta. Cu o lacrimă în colțul ochiului, spunea:

„Mulțumesc, draga mea... tu mă ții viu."

Moartea unui sfânt fără icoană...

Ştefan Luchian s-a stins în 1916. Singur, într-o cămăruță mică, cu o pensulă legată de mâna dreaptă.

N-a cerut nimic. N-a avut nimic. 

Doar o inimă uriaşă și zeci de tablouri care respiră încă, parcă spuse de un suflet care n-a murit niciodată.

Astăzi, tablourile lui valorează sute de mii de euro. Dar valorează mai mult lacrimile din ele, noblețea cu care a pictat în suferință, și demnitatea cu care a acceptat să moară uitat - dar cu mâna pe culoare.

Ce rămâne după el?

Un om bolnav poate picta cu sufletul.

Un artist fără bani poate lăsa comori pentru veşnicie.

Un suflet chinuit poate fi mai frumos decât o mie de vieți liniştite.

Ştefan Luchian a fost pictorul durerii, dar şi sfântul frumuseții simple.

El n-a pictat flori.

El a pictat lacrimi care nu se mai pot șterge.

Text preluat....Tiktok....

Nick Repovestește 

📷 Pinterest

$$$

 Sergiu Celibidache – Dirijorul Absolutului

Introducere

Puțini artiști din istoria muzicii clasice au generat un cult al personalității și un respect aproape mistic asemenea lui Sergiu Celibidache. Dirijor român de talie internațională, filozof al sunetului și spirit liber, Celibidache a fost una dintre cele mai originale, controversate și fascinante figuri ale secolului XX. Pentru el, muzica nu era o simplă interpretare a unei partituri, ci un act de trăire absolută a prezentului, o formă de meditație și revelație.

1. Rădăcinile unui geniu: începuturi în România

Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912 la Roman, în Regatul României. Tatăl său, Demostene Celibidache, era ofițer de cavalerie și diplomat, ceea ce i-a oferit o copilărie cosmopolită, dar cu o disciplină de fier. Încă din adolescență, Sergiu s-a apropiat de pian, studiind la Iași și București, dar atracția lui față de lumea ideilor a fost la fel de puternică precum cea față de muzică.

În 1936, pleacă în Germania, unde va studia filosofia, matematica și muzica la Universitatea din Berlin și la Hochschule für Musik. A fost marcat profund de întâlnirea cu maestrul Heinz Tiessen, iar mai târziu, influențat de spiritualitatea estică și de fenomenologia lui Edmund Husserl, începe să construiască o gândire muzicală unică, în care percepția timpului devine esențială.

2. Ascensiunea în umbra războiului: Berlinul și debutul exploziv

În 1945, la numai 33 de ani, Sergiu Celibidache devine dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, înlocuindu-l temporar pe Wilhelm Furtwängler, acuzat de colaboraționism cu regimul nazist. A fost o promovare bruscă, dar meritată: tânărul român electriza orchestrele cu o combinație de rigoare și fervoare spirituală.

Totuși, odată cu revenirea lui Furtwängler în 1947, Celibidache se vede marginalizat. A refuzat să facă compromisuri și a intrat în conflict deschis cu industria muzicală, mai ales cu tot ceea ce însemna înregistrare și comercializare. Refuza categoric să facă discuri, considerând că „muzica nu poate fi reprodusă, ci doar trăită”.

3. Un pelerin al sunetului: exilul și gloria

În următoarele decenii, Celibidache devine un pelerin al marilor orchestre ale lumii: Scala din Milano, Radio France, Orchestra Națională a Danemarcei, Filarmonica din Stockholm, Orchestra Simfonică din Stuttgart. Refuzul său de a înregistra și exigențele uriașe pe care le avea față de interpreți l-au transformat într-o figură legendară, dar greu de „administrat” de impresarii vremii.

În 1979 devine dirijor principal al Filarmonicii din München, pe care o va transforma într-unul dintre cele mai rafinate ansambluri ale Europei. Aici a atins culmile maturității artistice, interpretând cu o intensitate aproape mistică lucrări de Bruckner, Debussy, Ravel, Beethoven, Schumann sau Mozart.

4. Filozofia Celibidachiană: muzica drept act de iluminare

Pentru Celibidache, fiecare repetiție era o căutare. Nu accepta superficialitatea și detesta rutina. Refuza să dirijeze o partitură dacă nu ajunsese la o înțelegere profundă a sensului ei. Credea că experiența muzicală trebuie să fie „inefabilă, unică și irepetabilă”.

Conceptul de „iluminare prin sunet” era central în gândirea sa. Repetițiile sale erau lungi, uneori de peste 10 ore, dar niciodată plictisitoare pentru cei care îi înțelegeau demersul. Nu doar tempoul era controlat milimetric, ci și „tensiunea spirituală” a fiecărei fraze.

A fost un adept al Zenului și al fenomenologiei: pentru el, muzica era trăirea imediată a prezentului, fără medierea aparatului tehnologic.

5. Profesorul: Celibidache și generațiile viitoare

Celibidache a fost un profesor sever și carismatic. A ținut cursuri de fenomenologie muzicală în Franța, Suedia și Germania, iar în România a revenit târziu, în 1990, după căderea comunismului. În anii '90, organizează cursuri la Iași, iar în 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București.

Mulți tineri dirijori care i-au fost studenți sau discipoli l-au considerat mentor absolut. Întâlnirea cu Celibidache însemna, de cele mai multe ori, o schimbare de paradigmă.

6. Întoarcerea în România și testamentul unui titan

Deși exilat zeci de ani, Sergiu Celibidache nu a rupt niciodată complet legătura cu România. A fost mereu mândru de originile sale. Revenirea sa după Revoluție a fost un eveniment de amploare națională. În 1995, a concertat pentru ultima oară în România, la Ateneul Român, cu un program Debussy și Brahms.

A murit pe 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani, în La Neuville-sur-Essonne, Franța, unde este și înmormântat.

Concluzie: Eternul prezent al lui Celibidache

Sergiu Celibidache nu a fost doar un dirijor, ci un gânditor al muzicii. A refuzat gloria facilă și a ales calea aspră, dar autentică, a artei trăite până la ultima fibră. Pentru el, muzica nu era o formă de divertisment, ci un ritual de trezire spirituală.

A rămas în istorie nu pentru numărul de discuri sau pentru turnee, ci pentru adevărul incandescent al interpretărilor sale. În epoca digitală, în care totul este stocat și uitat, Celibidache rămâne o amintire vie a ceea ce înseamnă să „fii acolo”, în prezent, în sunet, în adevăr.

Surse recomandate:

Martin R. Schneider – Sergiu Celibidache: Dirijorul care refuza să înregistreze

Interviuri și înregistrări video din arhiva ZDF și Arte

Revista „Muzica” – interviuri și articole dedicate lui Celibidache

Arhiva personală Sergiu Celibidache, disponibilă prin Fundația Sergiu Celibidache

Documentarul „Celibidache – Dirijorul sufletului” realizat de Jan Schmidt-Garre

$$$

 SULTANA CUZA .....MAMA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA !!!

Puțini știu cine a fost mama lui Alexandru Ioan Cuza și ce rol a avut ea în politica țării, dar mai ales în Marea Unite a Principatelor Române. Deși numele ei rămâne aproape necunoscut publicului larg, Sultana Cuza, mama domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a avut un rol cheie în formarea liderului care a realizat Unirea Principatelor Române.

Mama lui Alexandru Ioan Cuza, Sultana Cuza, născută Cozadini în anul 1785, la Constantinopol, provenea dintr-o familie greco-italiană cu rădăcini fanariote, conectată la cele mai influente familii ale vremii: Mavrocordat, Mavrogheni, Vogoride. Prezența Cozadinilor în Moldova este documentată încă din secolul al XVII-lea, când doi membri ai familiei au fost consemnați la curtea lui Gheorghe Duca. Tatăl ei, comisul Cozadini, s-a stabilit în Moldova, iar frații ei, Dimitrie și Grigore, au ajuns ulterior personaje de prim-plan ale Divanului Ad-hoc și ale administrației moldovenești.

Ajunsă în Moldova, cel mai probabil alături de soția domnitorului Mihai Șuțu, Sultana s-a căsătorit cu boierul moldovean Ioan Cuza. Ca parte a alianței familiale, acesta a primit rang boieresc și o funcție de ispravnic în județul Fălciu. Deși inițial nu stăpânea limba română, Sultana s-a adaptat rapid la noul context și a devenit o personalitate respectată printre moldoveni.

Cu Ioan Cuza, boier moldovean cu ranguri administrative importante în Galați și Fălciu, Sultana a creat un mediu familial sofisticat, influențat de cultura elenistică și apuseană.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut în martie 1820 la Bârlad, perioadă în care Moldova era măcinată de multe frâmântări politice și influențe externe.

Vorbind mai multe limbi străine și fiind educată în spiritul valorilor nobiliare, ea i-a transmis fiului său, Alexandru Ioan Cuza, nu doar o bază intelectuală solidă, ci și o rețea socială care avea să-i susțină ascensiunea. Sultana a oferit fiului său o educație solidă și o formare morală care aveau să-l influențeze pe parcursul întregii vieți

Sultana l-a trimis pe Alexandru Ioan Cuza încă din copilărie la cursuri în limbi străine, apoi studii la Iași, Paris, Bologna și Atena. Cariera de ofițer, magistrat și politician a lui Cuza a fost netezită și de influențele din rețeaua fanariotă a mamei sale.

Deși nu a fost niciodată o persoană publică, scrisorile rămase între Sultana și fiul său, precum și mărturiile vremii, o descriu ca pe o femeie cu o viziune clară asupra nevoilor țării. După dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești în 1859, mama sa i-a scris: „Am dorit a mai trăi numai ca să văz România Unită. Astăzi doresc ca Dumnezeu să-mi mai lungească viaţa numai ca să mă bucur câtva timp de binefacerile acestei sfinte uniri. Te felicit pentru acest Act mare. Eu sunt sănătoasă, şi pociu oare să nu fiu bine, astăzi mai ales?”

Sultana Cuza a trăit până în 1865, suficient cât să vadă rodul eforturilor fiului ei și să contribuie, fie și din umbră, la stabilizarea noii identități politice a Principatelor Unite. Nu a apucat să vadă Marea Unire din 1918, dar contribuția ei fundamentală la realizarea Micii Uniri i-a câștigat un loc legitim între "mamele fondatoare" ale României moderne.

Astăzi, memoria Sultanei Cuza este rememorată ocazional la manifestările dedicate Zilei Unirii Principatelor, iar biserica Vovidenia din Galați, locul în care a fost îmbisericită, găzduiește slujbe de pomenire în amintirea sa. Imaginea sa rămâne aproape complet necunoscută, cu o singură fotografie redescoperită într-o publicație interbelică din 1939.

Sultana Cuza nu a avut un rol direct în Marea Unire, însă fără ea, Unirea Principatelor – precursor esențial al Marii Uniri – nu ar fi fost posibilă. Prin educația, influența și sprijinul oferit fiului ei, a contribuit la formarea unui lider capabil să inițieze unificarea românilor.

#mixdecultura #loveistheanswer #love #loveisallaround#stiaca #știi #acumstii #destiut #viral #trend