$$$

 

Drama unui OM...sau povestea de viață  a marelui pictor ...

    💜❤️Ștefan Luchian💜❤️

Poate este una din cele mai sfâşietoare și nobile destine din cultura română. A fost pictorul florilor, dar în spatele culorilor blânde se ascundea o durere care-l sfâşia milimetru cu milimetru.

 Un om care a trăit în durere, dar a pictat cu lumină.

Un sfânt cu pensula, care a murit sărac, chinuit, dar a lăsat în urmă frumusețe pură.

Am scris un eseu dramatic, lacrimogen și profund, care să rămână în suflet și să ne învețe ce înseamnă arta născută din suferinţă.

Ştefan Luchian - Florile durerii şi noblețea unui suflet ars de suferință..

S-a născut în 1868, într-o Românie care abia începea să-și caute drumul. A crescut cu războaie, cu lipsuri, cu sacrificii. Dar în privirea lui era altceva: o tristețe caldă, o sete de frumusețe, o liniște care nu se potrivea vremurilor.

Era un copil visător, cu capul în nori și inima legată de tot ce era fragil și trecător.

Luchian a studiat la München și apoi la Paris. 

Acolo a descoperit luminile impresionismului,dar și singurătatea artistului în mijlocul mulțimii. 

Nu s-a „lipit" de gloria pariziană, s-a întors în România, acasă, unde visul și durerea aveau să prindă formă.

A început să picteze: ţărani, flori, portrete, lumi simple, dar pline de suflet.

Nu picta ce vedea,ci ce simțea,iar lumea n-a înțeles asta. 

Era prea profund pentru o țară care abia învăța să aprecieze arta.

Şi atunci a venit blestemul vieții lui: scleroza multiplă. 

Boala asta cruntă i-a muşcat nervii, i-a paralizat corpul și l-a țintuit într-un scaun cu rotile.

Dar n-a putut să-i atingă sufletul.

N-a renunțat niciodată picta cu mâna tremurândă și cu inima plina de iubire.

În ultimii ani de viaţă, Luchian nu mai putea merge. 

Nu mai putea ține pensula.

 Îi legau pensula de mână cu un bandaj, ca unui soldat rănit care tot vrea să lupte. 

Tremura,dar picta.

Plângea, dar picta. 

Fiecare floare era o rugăciune, fiecare culoare ...un strigăt în surdină.

Spunea:„Vreau să mai simt o dată viața. Măcar pe pânză."

A pictat „Anemone", „Trandafiri", „Crizanteme", florile lui celebre - toate pline de o tristețe liniştită, ca o femeie care zâmbește cu ochii umezi.

Sărăcie, umilință și o ultimă iubire...

A murit sărac. Bolnav, flămând, uitat. Nimeni nu-i cumpăra tablourile.

Unii râdeau de el. Alții îl evitau. 

A fost acuzat că „se preface că e bolnav", iar în fața tribunalului și-a scos piciorul paralizat din pantalon și a strigat:

„Uitați-vă bine la mine, domnilor! Asta-i omul care vrea să înșele statul?"

Singurul care i-a mai fost alături până la capăt a fost prietenul și scriitorul lon Minulescu, care a povestit cât de mult suferea Luchian și cât de mult iubea viața.

Se spune că în ultimele zile, o femeie tânără și simplă venea să-l vadă. Nu era o contesă. Nu era vreo muză. Era doar o florăreasă, care-i aducea flori. Şi el le picta. Cu o lacrimă în colțul ochiului, spunea:

„Mulțumesc, draga mea... tu mă ții viu."

Moartea unui sfânt fără icoană...

Ştefan Luchian s-a stins în 1916. Singur, într-o cămăruță mică, cu o pensulă legată de mâna dreaptă.

N-a cerut nimic. N-a avut nimic. 

Doar o inimă uriaşă și zeci de tablouri care respiră încă, parcă spuse de un suflet care n-a murit niciodată.

Astăzi, tablourile lui valorează sute de mii de euro. Dar valorează mai mult lacrimile din ele, noblețea cu care a pictat în suferință, și demnitatea cu care a acceptat să moară uitat - dar cu mâna pe culoare.

Ce rămâne după el?

Un om bolnav poate picta cu sufletul.

Un artist fără bani poate lăsa comori pentru veşnicie.

Un suflet chinuit poate fi mai frumos decât o mie de vieți liniştite.

Ştefan Luchian a fost pictorul durerii, dar şi sfântul frumuseții simple.

El n-a pictat flori.

El a pictat lacrimi care nu se mai pot șterge.

Text preluat....Tiktok....

Nick Repovestește 

📷 Pinterest