$$$

 V-am povestit vreodată despre romani, despre etimologia unor termeni de azi cu origini latine total diferite de sensul actual? Nu? Ce bineee! Că fix despre asta voiam să vă povestesc azi. Gând la gând cu bucurie. Ia fiți atenți!

Voi când vă îmbolnăviți, că vă mai îmbolnăviți și voi, ce faceți? Boliți! Prișnițe, șervețele, pături, medicamente, ceaiuri, frecții, spitale, ventuze, plânsete mucite, vaiete... vai de popoul vostru. Cârpe ați devenit, nu oameni. V-ați transformat în niște legume cu picioare și vă gândiți că nu mai aveți scăpare. Numai scenarii apocaliptice pe voi. Este? Este.

La romani era altfel. Ăștia erau răi, tatuați, răzbunători. Romanul, v-am mai spus, nu degeaba excela la bătaie. Adora ăla să îți rupă oasele, să îți mute fălcile și să îți facă vivisecție cu mâinile goale. Iar după ce îți tăia capul și venea cu el în dinți, cum arată și pe columnă, venea să îți taie și alte protuberanțe și extremități pe care până și sculptorii antici s-au ferit să le mai arate posterității. Tot ce trebuia să faci era să îl enervezi, să îi aduci vreun afront, să te uiți măcar urât la el. Mafie scria pe el, iar răzbunarea era așișderea.

De aia, el avea și un termen tare drag lui în vocabular ... vindicare. Asta însemna „răzbunare”, „pedepsire”, „revendicare”. Că asta era mentalitatea lui. Nu degeaba se trăgea din Marte. Că te și viola uneori, asta indică și cealaltă descendență divină, Venus, zeița dragostei. Vedeți dumneavoastră, cititorii, pentru roman, boala nu era boală. Era un afront grav la integritatea lui, la persoana lui fizică.

Nu știa el de microbi, dar cineva trebuia să plătească pentru că a atentat la organismul lui fizic. Prindea ăla vreo răceală, vreo indigestie, vreo constipație? Îl aflai imediat. Cum? Păi vedeai un roman galben la față, cu mucii hățuri, dar cu gladiusul în mână, strigând pe străzi sau în curte, cât îl țineau bojocii... „ Ego me vindicabo!” (Eu mă voi răzbuna!)

Totul era pe persoană fizică. De aia, medicul nu era doar un tămăduitor, ci un vindex, un răzbunător care restabilea ordinea prin metode mai mult sau puțin dureroase. Dar trebuiau să fie dureroase, ca să sufere boala și să nu mai vină. Pacientul nu era doar un pacient. Era un câmp de luptă, un teritoriu ce trebuia eliberat de sub asediul bolii. V-am zis, răi romanii ăștia. Ăia oameni, nu blende ca vo... ca alții. Ați auzit de Covid în Roma antică? Nu? Ia ghiciți de ce nu a avut cojones să dea pe acolo. Îl găseați plângând în pumni, la colțul străzii, vânăt la ochi și cu strungăreață la toți dinții din față, jurând că se întoarce la pangolinii și liliecii lui din Asia, unde nu îl bate nimeni ca pe preșuri.

Eeei, dragilor, și cum am ajuns, așadar, de la această viziune belicoasă la sensul modern și blând al vindecării? Putem intui că, odată cu dispariția măreției Romei, lumea s-a mai pleoștit. Bolânzii și cufuriții au luat locul bărbaților adevărați și femeilor care te tranșau cu zâmbetul pe buze, ca pe scrumbie. De aia, „vindicare” a devenit „vindecare”. Mai putem specula că, odată cu trecerea secolelor și cu rafinarea practicilor medicale, ideea de „a revendica” sănătatea a început să prindă contur. 

Prin urmare, când mai sunteți bolnavi, nu uitați de unde veniți. Nu stați să vă uitați ca curca-n lemne, răzbunați-vă! Dați soției o jordie și spuneți-i să vă altoiască bine, ca să iasă boala din voi cu plânsete (plânsetele ei, ale bolii). Dacă aveți cel puțin 5-10 de ani de căsnicie, vă garantăm noi că soția va fi mai mult decât fericită să vă facă bine în acest mod care nu a dat greș niciodată în lumea antică. Fiți și voi mai romani, ce dracu!

#MicaDoză #CulturăGenerală #vindicare #vindecare #boală #Roma #etimologie #latină