Latina, stimați tovarăși, mama noastră iubitoare care ne-a dat nouă o limbă în care să ne gratulăm reciproc și să spunem lucrurilor pe nume ca nimeni alții pe planeta asta, a fost plină de întorsături dramatice, care nici cu gândul nu gândești. Dar ce zic eu aici? Rămâi prost, nu alta, când dai de adevărata rădăcină a unor termeni. Iar dacă ieri, spre exemplu, am discutat despre originea termenului „scrupul”, care la romani însemna pietricică, azi vom trece la un nivel superior.
Iote, termenul „păgân”. Ce desemnează el? Păi, spuneți voi că nu-i așa... când auzi termenul „păgân”, nu îți vine instant să pui mâna pe un snop de nuiele, pe un par mai acătări, și să o pui de un rug elegant pe care să arzi păgânul? De ce? Păi, normal, nu pentru că nu are credință, ci pentru că nu o are pe aia care trebuie. Mai mult, chiar dacă i-ai explicat de ce trebuie să creadă ca tine, el o ține langa pe a lui, prostul dracului păcătos ce e el, fante și mârlan, bădăran și fără manieră, care nu vrea să adopte iubirea monoteistă. Păi, să nu îl omori în chinuri? Ziceți voi că nu s-au încordat mușchii pe voi și nu a început să vi se zbată ochiul stâng numai când ați auzit de păgâni.
În realitate, dragi tovărăși, este vorba despre o neînțelegere. Lăsați chibriturile jos, calmați-vă-ți, stingeți făcliile, că trebuie să discutăm ceva important. Calm, da? La origini, termenul latin „paganus” desemna cu totul altceva. Ca să fie clar pentru toată lumea, el desemna un respectabil gospodar de la țară, nicidecum un închinător la idoli, dușman al credinței, care nu se încadrează în peisajul religiilor monoteiste.
Totul a început în vremurile de glorie ale Imperiului Roman, într-o latină vorbită de oamenii simpli. Iar paganus, frați români de dincolo și dincoace de Prut, era locuitorul unui pagus, adicătelea al unui sat, al unui cătun, al unei așezări de rahat, care nu cadra cu luxul urban. Acum, să ne imaginăm scena. O nouă credință. Puf! Creștinismul! El începe să câștige teren, în special în marile centre urbane ale imperiului. La oraș, printre cetățenii conectați la ultimele tendințe spirituale, se vorbea despre o singură divinitate, despre mântuire și despre o viață de apoi.
La țară, adică la pagus, nea Titus, cu soția lui Lucretia, cu copiii, cu nepoții, nu pricepeau și pace. La ei mergea treaba cu zeul ploii, al recoltei, al soarelui și, sincer, de ce ai schimba ceva ce funcționa? Aveau ei timp să asculte de oamenii care propovăduiau noua orânduială? Ete, fleoșc! Când trebuia să muncești, să ari, să semeni, să fugi după vecinul care ți-a furat orătania din bătătură, să tai lemne, și tot așa, numai de paradigma onto-escatologică monoteistă nu îți ardea ție.
Și aici apare o problemă de branding Cum să îi numești pe ăia de la țară? Ăia încăpățânați, care se țineau de vechile lor obiceiuri și de panteonul plin de zei cu chef de ceartă și aventuri amoroase? Evident „paganus”. Niște țărani obosiți. Ca și cum le-ai spune sataniști, că sunt de la sat.
O altă variantă, la fel de interesantă, ne poartă în jargonul militar roman. Aici, "paganus" era termenul folosit pentru a desemna un „civil”, în contrast cu „miles”, soldatul. Primii creștini, plini de fervoare, se considerau „milites Christi”, adică „soldații lui Hristos”, angajați într-o luptă spirituală. Și cu cine se băteau ei? Nici ei nu știau foarte clar, dar trebuiau să se bată cu cineva. Altfel, de ce ai mai avea armată? Așa și-au găsit ei o țintă în ăia care nu credeau ca ei. Prin urmare, toți ceilalți, care nu făceau parte din această „armată a credinței”, erau... civili. Adică, „păgâni”.
Pe teritoriul actual al României, odată cu răspândirea creștinismului în limba latină vulgară, cuvântul „paganus” a fost preluat și adaptat fonetic, devenind "păgân". Însă, odată cu trecerea secolelor, memoria originii sale umile s-a pierdut.
El a devenit personajul negativ din basme, cel care îl prinde pe erou și vrea să-l frigă la proțap. A devenit sinonim cu „necredincios”, „sălbatic”, „crud” și, în unele contexte, chiar cu „turc”, că aveam și noi boala noastră pe cineva. Practic, bietul „paganus”, care voia doar să-și vadă de viața lui la țară, a fost transformat într-un super-răufăcător cu multiple identități. O ironie a sorții, c-așa-i cu limbile astea străvechi. Uiți și de unde ai plecat și ajungi să bați și să arzi oameni nevinovați. Bine că v-am calmat, că cine știe unde ajungeam.
#MicaDoză #CulturăGenerală #păgân #latină #paganus #creștinism #etimologie #Roma #pagus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu