$$$

 Dreptul de a vota a fost inventat, dragi tovarăși, încă din preistorie. Strămoșii noștri au înțeles încă de atunci valoarea votului, dar și implicațiile sale. Spre exemplu, puteai vota să nu te duci la vânătoare. Era dreptul tău? Era. Numai că, vedeți voi, asta venea cu niște consecințe. Fie te lăsau ăia de unul singur, ca să nu mai stai ca lipitoarea și să trăiești doar din ajutoarele tribale oferite din cine știe ce interes de șeful comunității, fie își exercitau și ei dreptul de vot democratic. Că și restul aveau drepturi, nu doar tu, nu?

Care democrație putea însemna să vorbească membrii tribului între ei și să îți tragă o bătaie din aia de vorbeai singur și te făceai cel mai curajos vânător. Sau culegător, până îți mai reveneai după bătaie. Ori munceai, ori la revedere. Apropo, dacă maimuțoii ăia din preistorie au prins ce înseamnă valoarea votului și consecințele sale, iar tu, în secolul XXI, nu ai făcut-o, poate e cazul să-ți pui niște întrebări simple legate de evoluția ta intelectuală. Am zis, n-am dat cu apă fiartă. În fine.

Ceva mai chibzuiți, grecii antici au pus lucrurile astea pe hârtie de papirus și le-au făcut să pară mai civilizate. Spre exemplu, ei au inventat sistemul de vot, democrația ateniană, dar și votul negativ. În principiu, ei nu votau neapărat doar pe ăia de la conducere, ci și pe ăia care trebuiau excluși de acolo. Și nu oricum, ci exil pe zece ani. Ostracizare. Că nu erau chiar ce mai inteligenți de pe lume, s-a putut observa din faptul că l-au ostracizat chiar pe omul care a propus sistemul ăsta, Clistene. Ulterior și pe doi nepoți ai lui, că încă mai testau sistemul de vot și le mai ieșea cu erori.

Eheei, dar termenul de „vot” a apărut ceva mai târziu. Mai exact, a apărut la romani. „Votum” îi zicea și numai la alegerea unui politician nu se referea el. Inițial, era o promisiune făcută unui zeu. Asta însemna el. Dorință, promisiune, jurământ șamd. De acolo și termenul de azi „votiv” (care exprimă o făgăduință solemnă - față de divinitate). Imediat vă explic.

Spre ex, venea romanul la templu lui Jupiter și zicea: „Mărite Jupiter, să-mi saie ochii din cap, fii atent acilea că nu mai suport! Dacă faci cumva să scăpăm de nubianul ăla pe nume Simionus, ăla care toată viața lui nu s-a ținut decât de potlogării prin tribunele din Colosseum, de n-a avut un serviciu cinstit de când se știe el pe lume și a trăit doar din hoții, să știi că ai de la mine un taur întreg pe post de sacrificiu. Iar dacă îl iei cu el și pe sarmatul ăla odios de Calinus, să îi trimiți pe amândoi în stepa aia estică din care se aude că sunt arvuniți să facă numai haos, jur că dau și ultimii bani personali și fac un spectacol cu gladiatori în cinstea ta. Așa să știi”. Astfel grăia romanul când se ducea la templu.

Deci, ideea era simplă. Astea erau „vota”, promisiunile făcute unei zeități. Cum spanac s-a schimbat sistemul, vedem imediat.

Prin secolul al XIII-lea, tot italienii, de data asta venețieni, au instituit un Consiliu Mare (Maggior Consiglio), compus inițial din 40 de membri, care avea rolul de a guverna statul și de a alege funcționarii publici, inclusiv Dogele. Tot ei au inventat o metodă democratică în care alegătorii puteau vota pentru toți candidații pe care îi considerau acceptabili. Fiecare alegător nu alegea doar un singur candidat, ci își exprima aprobarea pentru toți cei pe care îi considera potriviți, fără a acorda voturi celor pe care îi considera nepotriviți. Câștigătorul era candidatul care aduna cele mai multe aprobări, adică era considerat „acceptabil” de către cea mai mare parte a corpului electoral.

Dacă se ajungea la egalitate între doi candidați, ei foloseau bile de diferite culori sau din diferite metale. Bilele alea se numeau „ballotta”. Adică biluțe. Sistemul se numea „ballottaggio”. Francezii l-au preluat sub forma „ballottage”, iar românii sub forma „balotaj”. Când a ajuns la noi, în Țările Române suveraniste care tocmai ieșeau din Evul Mediu, adică prin secolul al XIX-lea, Europa deja se pregătea temeinic pentru cursele spațiale. La noi, termenul a fost confundat inițial cu pregătirea baloților de paie. Nu ăsta era sensul, ci o a doua rundă de votare, organizată atunci când niciun candidat sau nicio opțiune nu obținea majoritatea necesară în prima rundă. Al doilea tur de scrutin, cum ar veni.

Apropo, „scrutin” tot din latină vine, „scrutinium” (care însemna examinare atentă, cercetare, anchetă). Derivat din verbul „scrutari”, care însemna a cerceta, a scotoci. Tot de aici și actualul „a scruta”. În context politic și electoral, cuvântul a evoluat pentru a desemna procesul de vot și numărarea voturilor, pentru că implică o verificare atentă și riguroasă a opțiunilor exprimate. Clar, da?

Revenind la „vot”, termenul apare în sensul apropiat de cel de azi odată cu dezvoltarea guvernelor reprezentative în Europa și America de Nord. Practic, începând cu secolul al XVII-lea, "votul" a devenit din ce în ce mai mult mecanismul prin care cetățenii își alegeau reprezentanții. 

Până la urmă, votul tot a păstrat ceva din sensul original, cel latin. Adică „fă tu ceva pentru mine, că îți dau și eu ceva la schimb”. În cazurile actuale, politicianul nu vrea decât votul. Și pentru asta e gata să îți promită orice. Dacă i l-ai dat, restul își ia singur, nu trebuie să te mai stresezi tu. Cât despre ce îți dă politicianul înapoi, în schimbul votului, mai ziceam eu ce, dar poate mai intră și doamne și domnișoare pe aici și nu e cazul să șocăm niște urechiușe prea fine cu adevărul crunt. Aia zic, să nu le stricăm inocența, că după aia devin curioase și încep să pună întrebări. Mai bine ne oprim unde trebuie, că suntem oameni serioși. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #vot #balotaj #Roma #ostracizare #politică #politican #Veneția #Grecia #Franța #scrutin