$$$

 Sergiu Celibidache – Dirijorul Absolutului

Introducere

Puțini artiști din istoria muzicii clasice au generat un cult al personalității și un respect aproape mistic asemenea lui Sergiu Celibidache. Dirijor român de talie internațională, filozof al sunetului și spirit liber, Celibidache a fost una dintre cele mai originale, controversate și fascinante figuri ale secolului XX. Pentru el, muzica nu era o simplă interpretare a unei partituri, ci un act de trăire absolută a prezentului, o formă de meditație și revelație.

1. Rădăcinile unui geniu: începuturi în România

Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912 la Roman, în Regatul României. Tatăl său, Demostene Celibidache, era ofițer de cavalerie și diplomat, ceea ce i-a oferit o copilărie cosmopolită, dar cu o disciplină de fier. Încă din adolescență, Sergiu s-a apropiat de pian, studiind la Iași și București, dar atracția lui față de lumea ideilor a fost la fel de puternică precum cea față de muzică.

În 1936, pleacă în Germania, unde va studia filosofia, matematica și muzica la Universitatea din Berlin și la Hochschule für Musik. A fost marcat profund de întâlnirea cu maestrul Heinz Tiessen, iar mai târziu, influențat de spiritualitatea estică și de fenomenologia lui Edmund Husserl, începe să construiască o gândire muzicală unică, în care percepția timpului devine esențială.

2. Ascensiunea în umbra războiului: Berlinul și debutul exploziv

În 1945, la numai 33 de ani, Sergiu Celibidache devine dirijor principal al Filarmonicii din Berlin, înlocuindu-l temporar pe Wilhelm Furtwängler, acuzat de colaboraționism cu regimul nazist. A fost o promovare bruscă, dar meritată: tânărul român electriza orchestrele cu o combinație de rigoare și fervoare spirituală.

Totuși, odată cu revenirea lui Furtwängler în 1947, Celibidache se vede marginalizat. A refuzat să facă compromisuri și a intrat în conflict deschis cu industria muzicală, mai ales cu tot ceea ce însemna înregistrare și comercializare. Refuza categoric să facă discuri, considerând că „muzica nu poate fi reprodusă, ci doar trăită”.

3. Un pelerin al sunetului: exilul și gloria

În următoarele decenii, Celibidache devine un pelerin al marilor orchestre ale lumii: Scala din Milano, Radio France, Orchestra Națională a Danemarcei, Filarmonica din Stockholm, Orchestra Simfonică din Stuttgart. Refuzul său de a înregistra și exigențele uriașe pe care le avea față de interpreți l-au transformat într-o figură legendară, dar greu de „administrat” de impresarii vremii.

În 1979 devine dirijor principal al Filarmonicii din München, pe care o va transforma într-unul dintre cele mai rafinate ansambluri ale Europei. Aici a atins culmile maturității artistice, interpretând cu o intensitate aproape mistică lucrări de Bruckner, Debussy, Ravel, Beethoven, Schumann sau Mozart.

4. Filozofia Celibidachiană: muzica drept act de iluminare

Pentru Celibidache, fiecare repetiție era o căutare. Nu accepta superficialitatea și detesta rutina. Refuza să dirijeze o partitură dacă nu ajunsese la o înțelegere profundă a sensului ei. Credea că experiența muzicală trebuie să fie „inefabilă, unică și irepetabilă”.

Conceptul de „iluminare prin sunet” era central în gândirea sa. Repetițiile sale erau lungi, uneori de peste 10 ore, dar niciodată plictisitoare pentru cei care îi înțelegeau demersul. Nu doar tempoul era controlat milimetric, ci și „tensiunea spirituală” a fiecărei fraze.

A fost un adept al Zenului și al fenomenologiei: pentru el, muzica era trăirea imediată a prezentului, fără medierea aparatului tehnologic.

5. Profesorul: Celibidache și generațiile viitoare

Celibidache a fost un profesor sever și carismatic. A ținut cursuri de fenomenologie muzicală în Franța, Suedia și Germania, iar în România a revenit târziu, în 1990, după căderea comunismului. În anii '90, organizează cursuri la Iași, iar în 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București.

Mulți tineri dirijori care i-au fost studenți sau discipoli l-au considerat mentor absolut. Întâlnirea cu Celibidache însemna, de cele mai multe ori, o schimbare de paradigmă.

6. Întoarcerea în România și testamentul unui titan

Deși exilat zeci de ani, Sergiu Celibidache nu a rupt niciodată complet legătura cu România. A fost mereu mândru de originile sale. Revenirea sa după Revoluție a fost un eveniment de amploare națională. În 1995, a concertat pentru ultima oară în România, la Ateneul Român, cu un program Debussy și Brahms.

A murit pe 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani, în La Neuville-sur-Essonne, Franța, unde este și înmormântat.

Concluzie: Eternul prezent al lui Celibidache

Sergiu Celibidache nu a fost doar un dirijor, ci un gânditor al muzicii. A refuzat gloria facilă și a ales calea aspră, dar autentică, a artei trăite până la ultima fibră. Pentru el, muzica nu era o formă de divertisment, ci un ritual de trezire spirituală.

A rămas în istorie nu pentru numărul de discuri sau pentru turnee, ci pentru adevărul incandescent al interpretărilor sale. În epoca digitală, în care totul este stocat și uitat, Celibidache rămâne o amintire vie a ceea ce înseamnă să „fii acolo”, în prezent, în sunet, în adevăr.

Surse recomandate:

Martin R. Schneider – Sergiu Celibidache: Dirijorul care refuza să înregistreze

Interviuri și înregistrări video din arhiva ZDF și Arte

Revista „Muzica” – interviuri și articole dedicate lui Celibidache

Arhiva personală Sergiu Celibidache, disponibilă prin Fundația Sergiu Celibidache

Documentarul „Celibidache – Dirijorul sufletului” realizat de Jan Schmidt-Garre