$$$

 Se zice că unii oameni nu au scrupule. Politicienii, unii oameni de afaceri, unii dintre vecini... poate chiar unii dintre voi. De fapt, azi chiar a devenit o virtute să nu ai scrupule. Dacă le ai, vai de fleașca ta. Și ce însemnează asta? Însemnează că, de la DEX citire, te comporți fără a ține seamă de niciun considerent moral în atingerea unui scop. Simplu până aici, da? Eeei, dar să vedeți voi originea expresiei, că aici vine partea interesantă.  

Romanii, după cum bine știți, purtau sandale. Mă rog, unii purtau și un fel de încălțăminte care acoperea cu totul talpa și gleznele, „calceus” le zicea, dar cei mai mulți purtau sandale. Mai ales legionarii, iar le ei le zicea „caligae”. La sandale le zicea așa, nu la legionari. De aici și Caligula/ Cizmuliță, dar asta o știe toată lumea.

Tot de la ei avem și denumirea de „scrupulus”, care însemna pietricică. De acum, gata, toată lumea a făcut legătura. Era nasol și atunci, ca și acum, ca să îți intre o pietricică în sanda. O chestie mică, invizibilă uneori, dar suficient de stresantă ca să te ducă în pragul apoplexiei. Ei, nobilii, politicienii, șefii, care de obicei mergeau călare, nu aveau scrupule. Adică lor nu le intrau pietre în încălțări. Sau, mai exact, ei nu stăteau să se streseze pentru problemele care îi frământau pe ăia de jos. 

Și, cum romanii nu erau buni doar la bătaie, ci și la metafore, au decis că un scrupulus nu era doar un obstacol în sandale, ci și în conștiință. Așa că, încet-încet, termenul a trecut de la podologie la psihologie. Mai exact, un scrupul a devenit o mică „jenă” sufletească, o îndoială care nu te lasă să dormi, exact ca pietricica aia de nu te lasă să mergi.

Ulterior, pe măsură ce creștinismul s-a instalat confortabil în Europa, și a dat startul unei cariere în vinovăție colectivă, scrupulele au devenit personaje principale. Dacă făceai ceva rău, sau dacă doar te gândeai să faci ceva plăcut, dar discutabil, hop scrupulul, ca un agent de securitate dintr-un stat dictatorial. Ceva gen: „bă, băiete, ești sigur că vrei s-o chițăi pe creața aia fix în postul mare? Bă, ești sigur? Știi ce te așteaptă, nu? Nu, nu aici, ci pe lumea ailaltă!”. Îți tăia tot elanul muncitoresc o fază ca asta, dă-l în spanac de scrupul. Să mai stai și cu stres din cauza lui. 

Și uite așa a apărut o nouă categorie socială. Ăia care nu puteau trage nicio bășină fără consiliere duhovnicească. Așa s-a născut și termenul „scrupulozitate”, care descrie acea stare în care te gândești prea mult și vrei să iasă totul perfect. Tot de la banalul „scrupulus”.

Astăzi, deși nu diferă foarte mult de originea latină, termenul de scrupul desemnează pe de o parte conștiința (a avea sau a nu avea), dar și anxietatea creată de o problemă care te face să fii mai simțitor decât e cazul. În schimb, nesimțiții ăia din politică, ăia care fură bani de la oameni, ăia nu au așa ceva. Ca acum 2.000 de ani, așa și acum. Ce credeați voi, că sunteți mai răsăriți decât romanii? Stați să vedeți când o veni nota de plată la tot ce a păpat fosta conducere. Să vedeți „futuere”, vorba latinului, ce scrie pe voi. Pe voi, că doar nu pe ei. Nu v-am zis că ei nu au scrupule? Ce spanac am discutat până acum?

#MicaDoză #CulturăGenerală #scrupul #scrupulus #Roma #conștiință #anxietate #pietricică