joi, 27 martie 2025

$$$

 🩶...

Plecăm pe rând și în tăcere

Și-n locul nostru alții vin. 

În lumea asta de durere, 

Trăim, iubim, visăm, murim. 


Și toate acestea se repetă, 

De-a lungul anilor, la fel. 

Doar nouă ni se pare-ntruna,

Că roata azi, o înventăm. 


Şi nimeni nu-i ca noi sub soare... 

Ne amăgim orgolioşi. 

Uitând că suntem doar o boare, 

La rândul lor, cum alții au fost. 


Ne facem planuri peste planuri, 

In trenul vieții care aleargă. 

Dar trenul se oprește-n gară, 

Vestind c-atât avea să meargă. 


Suntem mirați că ni se-ntâmplă, 

Noi, care-am fost orgolioşi. 

Crezând că mai e vreme încă, 

Aflăm c-am fost atât de proști...


Elena Saviuc

$$$

 Te-aș apăra de frig...


De-aș putea întoarce timpul 

Pe-a destinului cărare, 

Aș veni la tine, mamă,

În genunchi să-mi cer iertare.


Te-aș găsi în ogrăjoară, 

Sădind stânjeni și lalele -

Îți împărtășeai necazul,

Duios sfătuind cu ele.


Ți-aș aduce apă vie

Din izvoare tăinuite, 

Să-ți ung rănile amare 

Și mâinile chinuite.


La streșina ruinată 

Aș aprinde felinare,

Să îmi lumineze calea,

Ce m-a dus în depărtare.


Cu șalinca-mi înflorată 

Te-aș acoperi de rece...

Prea târziu vărs lacrimi mute,

Dorul de tine nu-mi trece.


Silvia Cipovenco

$$$

 🖤...

Mi-e dor de tine mamă, cuvintele mi-s mute

Am doar dureri în coastă și lacrimi fără sens

Am fost în gând la tine, ți-i greu și pietre-s multe

Ce ne încalcă duma că ne vedem din mers.


Te caut încă-n zare, cu gândul și vederea

Cu patima din suflet ce țintuiește sus

Încă deplâng din clipa ce s-a lipit ca mierea

De trupul ce-a lăsat din tine la apus.


Nu vreau s-accept o nișă, mă arde încă,-n soare

O arșiță ce iarna se pune la mezat

Cu toți rărunchii-n bernă ce scurs-au într-o floare

Speranța că revii de Paște, ca-Nviat.


Combin coșmaruri noaptea, te simt în mângâiere

Ridic din somn doar mâna ce caută spre zări

Ești singura ce știe cum îmi mai e, nu-mi cere

Să plec pe drumul vieții cel plin de încercări!


Am petrecut spre noapte o zi fără amnare

E tot atât de goală ca-ntr-un pahar ciobit

Și fiere am în gust, niciunde o cărare

Te caut încontinuu dar hău-i pustiit.


Mă trage dimineața să râd la zori aiurea,

Iar mâinile dezgroapă doar buruieni și spini

Chiar vrei să te petrec? Împart, citind Psaltirea

Te rog, ține-mă-n în brațe, doar tu știi să m-alini!

AUTOR: MARIANA CALINA

miercuri, 26 martie 2025

$$$

 SECUII SABATERIENI


În ultima duminică a lunii iunie, pe la două după-masa, s-au prăbușit și ultimele ruine ale bisericii catolice din Bezidul Nou rămase deasupra apei, anunță pagina de Facebook a comunității de odinioară. Așezarea, situată la cca. 40 de km sud-est de Târgu Mureș, a fost inundată în 1988 pentru construirea unui lac de acumulare. Momentul a înscris Bezidul Nou în sinistrul club al așezărilor inundate pentru înfăptuirea mărețelor planuri hidrotehnice ale comuniștilor. Printre ele: Ada Kaleh, Beliș, Cinciș și alte peste 20 de localități rurale. Mai toate binecuvântate de natură. Numărul comunităților strămutate sau pur și simplu pulverizate social din România, adică evacuate fără a li se oferi un alt loc unde să își refacă viața în comun, este de peste 100.


Megalomania proiectelor industriale sau de modernizare ale lui Ceaușescu este deja legendară. Pe acest fundal politic, ciotul de clădire prăbușit pe 29 iunie în lacul de acumulare de la Bezid devenise, după 1989, un simbol al dramelor trăite în perioada sistematizării satelor, dar și a șovinismului ceaușist. S-au scris cărți și s-au făcut filme și reportaje despre povestea Bezidenilor. Pentru că, deși mic și izolat, locul nu era chiar unul oarecare și întâmplător ras de pe hartă.


Ierusalimul secuiesc


Cu o istorie unică, originalitatea comunității din Bezidul Nou era dată în primul rând de diversitatea sa. Acum un secol, comunitatea nu depășea 700 de suflete. În rândul ei trăiau însă nu mai puțin de patru tipuri de credincioși: catolici, unitarieni, greco-catolici și secui sabatarieni. Istoria lor multiseculară se termină brusc, odată cu puseurile industriale ale comunismului.


În 1975, au început lucrările la barajul pentru lacul de acumulare. Ele sunt oprite doi ani mai târziu și reluate abia în 1984. Cinismul regimului era fără limite: barajul, care a însemnat și pieirea satului lor natal, a fost ridicat în mare parte chiar de bezideni, care s-au bucurat de oportunitatea unui loc de muncă. Puterea, bineînțeles, n-a scos o vorbă despre intențiile sale finale, de care localnicii s-au prins, cu stupoare, abia după ce au început strămutările. Unii, însă, au refuzat să părăsească așezarea unde era truda și agoniseala lor de o viață și au preferat să dispară odată cu inundarea satului. În 1988, când acest lucru s-a întâmplat, mai rămăseseră întregi doar 12 fumuri. Plus turnurile bisericii unitariene și a celei catolice, care au mai rezistat o vreme, apelor.


Deși proiectul lacului de acumulare s-a finalizat după 1989, localitatea nu a mai putut fi salvată, iar locuitorii săi au fost strămutați fără a fi despăgubiți nici până în ziua de azi. Nu e singurul caz de acest gen.


An de an, în august, foștii bezideni se întâlnesc pentru a ține o slujbă de comemorare la monumentul ridicat, în 1995, în amintirea așezării de sub ape. Pe monument scrie: „Pe fundul lacului se odihnește Bezidul Nou. Locuitorii celor 180 de case ale satului, împrăștiați în cele patru zări, îl plâng și azi. Nelegiuiții executanți ai dictaturii l-au distrus și l-au inundat, fracturând astfel definitiv istoria unei comunități religioase unice, în care au conviețuit timp de secole, în pace, respect și dragoste reciprocă, familii de etnii și confesiuni diferite. Rugăciunile catolicilor, unitarienilor, greco-catolicilor și sabatarienilor secui au amuțit pentru totdeauna. Fie acesta locul și simbolul păcii între religii.”


Evrei în suflet


Unul dintre cerecetătorii preocupați de secuii sabatarieni a fost filologul, publicistul și folcloristul Moses Gaster (1856-1939). Textul, intitulat Schiță istorică, a fost scris de Gaster la Londra, în 1890, după expulzarea sa din România. În timpul cercetărilor sale, află, la Brașov, de existența „evreilor în suflet”, a căror suferință întrece, spune Gaster, de o sută de ori, chiar de o mie de ori pe cea a evreilor evrei, deoarece pentru a fi evrei, secuii sabatarieni au renunțat la religia creștină și și-au asumat toate umilințele și torturile.


Moses Gaster se decide să mergă la Bezidul Nou pentru a cunoaște această comunitate care-l fascina. Neștiind maghiara, își ia un tovarăș de drum care săi fie de ajutor. După o călătorie de o zi, cei doi ajung la destinație. Acolo sunt primiți de mai marii locului. E sâmbătă, ora două după-masa. Spre amurg, lumea începe să meargă la slujbă, în haine de sărbătoare. Gaster e impresionat de seriozitatea și tăria credinței celor prezenți. Cel mai mult, însă, îl impresionează credincioșii care citeau rugile nu dintr-o carte, ci din cărți de rugăciuni scrise cândva de mână și transmise așa, din tată în fiu, mai multe generații. Manuscrisele acestea au fost păstrate cu sfințenie în ciuda opreșiștilor și prigoanei la care au fost supuși sabatarienii de-a lungul timpului. „De mult nu am fost într-o comunitate religioasă atât de evlavioasă. Care e istoria lor? Cum au devenit evrei? Prin ce încercări au trecut când și-au asumat trecerea la iudaism?”, se întreabă Gaster. După întâlnirea cu localnicii, folcloristul continuă documentarea și redactează Schița istorică. Parafrazăm mai jos pasaje din acest text.


Satul e așezat între cetățile Mureșului și Odorheiului, locuitorii lui fiind secui. Despre ei se știe că au fost parte a nobilimii maghiare și sunt printre primele grupuri sosite din Asia care ocupă Ardealul. Cu ei au venit și kazarii. Aceștia își luaseră religie iudaică și își fondaseră un imperiu în partea de sud a Rusiei. E greu de apreciat dacă sabatarienii au vreo legătură cu kazarii și dacă trecerea lor la iudaism se datorează kazarilor. În mod cert, însă, sunt secui și locuiesc pe teritoriile ocupate de strămoșii lor.


E bine cunoscută venirea maghiarilor în Ardeal. Ceea ce e mai puțin știut este că odată cu ei au sosit și alte neamuri, bunăoară, avarii și kazarii. Mare parte a celor din urmă erau deja de religie iudaică, mai ales nobilimea, și se bucurau de privilegii, aveau pământurile lor, cetăți, dar cu toate acestea au rămas evrei, menținându-și crezul până la finele secolului XVII, când sunt asimilați complet de nobilimea maghiară. S-ar putea că unii dintre ei să-și fi păstrat religia și unul dintre fondatorii sabatarianismului transilvan să fi fost un astfel de nobil kazar, dar nu se știe cu exactitate.


Secolul XVI a fost unul al marilor reforme religioase, inclusiv în Ardeal. În acele perioade tulburi se naște și secta sabatarienilor. Nu ca urmare a vreunei influențe evreiești, căci în acea perioada nu erau evrei în Transilvania, ci ca rezultat al unui fenomen psihologic ușor de deslușit.


Între luterani și reformați, respectiv între aceștia și unitarieni există anumite distanțe. Cei din urmă însă s-au îndepărtat de creștinism, neagă una după alta dogmele lui, iar Isus e considerat o persoană fără semnificație divină, pentru că Dumnezeu e doar unul, spune dictonul unitarian. De fapt, de aici derivă și denumirea lor.


De la unitarianism la monoteismul absolut al credinței iudaice nu mai e decât un pas. Și, într-adevăr, sabatarianismul s-a născut din unitarianism, fondatorii lui trecând prin toate căutările religioase ale epocii, prin toată oferta confesională a vremii.


Fondatorul unitarianismului a fost episcopul Francisc David. Mai întâi catolic, apoi, din 1540, luteran, din 1559 trece la reformați, pentru ca în 1556 să pună bazele Bisericii Unitariene din Ardeal. Dar nu l-a mulțumit nici asta, țintea mai departe, treabă care l-a costat scump: în 1578 a fost denunțat drept eretic de proprii săi tovarăși de credință și închis în cetatea Devei, unde și moare.


După moartea sa supraviețuiește o mică sectă. Adepții ei preiau credința aproape deloc creștină, a cărei fundamente teoretice au fost elaborate de David. Conform acestor principii, poruncile Vechiului Testament trebuie respectate și doar cel care le respectă poate fi numit creștin adevărat, pentru că ele a fost respectate de însuși Isus și apostolii săi, evrei și ei. Una dintre cele mai importante astfel de tradiții esra respectarea cu strictețe a Sâmbetei, poruncă pe care nici Noul Testament nu o anulează, din contră, o recomandă. Aceasta este forma cea mai veche a sabatarianismului, o religie parțial creștină, care se apropie tot mai mult de iudaism. Ideea aparține nobilului transilvan András Eössi și a fost formulată în 1588. Lui Eössi îi sunt atribuite, printre altele, și primele colecții de cântece și imnuri religioase ale sabatarienilor.


La sfârșitul secolului XVI, noua credință s-a răspândit tot mai mult, și a prins rădăcini adânci în Ardeal, mai ales printre secui. Sinodul de la Alba Iulia a ordonat însă, în 1595, scoaterea în afara legii a noii secte iar când a cucerit Transilvania, în 1600, Mihai Viteazul a ordonat și el pedepsirea și confiscarea averilor sabatarienilor. Tot atunci, cărțile acestora au fost arse la Târgu Mureș.


Măsurile de represiune au continuat până în 1618. Fără niciun rezultat: noua sectă se întărea de la o zi la alta. În plus, tot mai multe personalități din Ardeal au devenit adepți ai noii credințe. Cel mai important dintre ei a fost Simon Pechi, celebrul cancelar-șef al principelui Transilvaniei, Gábor Bethlen. Pechi era un om de o erudiție ieșită din comun. De la el provin liturgia sabatarienilor și întreaga lor literatură religioasă. El a pus temeliile și a dat forma prin care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, sabatarianismul a supraviețuit mai bine de două secole. Sunt multe legende legate de viața acestui om, care pentru sabatarieni reprezintă un adevărat erou, un martir care a s-a sacrificat pentru o cauză sfântă. Istoria, însă, spune uneori și altceva.


Simon Pechi s-a născut în 1570, în Ungaria. Se mută de tânăr în Ardeal pentru a prelua un post de învățător la o școală unitariană. Ajunge astfel să îl cunoască pe András Eössi, care devine în scurt timp susținătorul și părintele său spiritual. Pechi, dornic de călătorii, asemeni altor confrați ai săi din epocă, e trimis de Eössi în lume: la Constantinopol, în Africa, la Roma, în Spania și în Franța. Peste tot dovedește un spirit de observație și o receptivitate deosebite. La întoarcerea acasă, Eössi nu mai trăia, dar între timp l-a înfiat și i-a lăsat moștenire lui Pechi toată averea sa.


Căsătorinduse, în 1608, cu Judit Korniss, Pechi se înrudește cu cele mai alese familii din Ardeal. Așa ajunge, timp de opt ani, și șeful cancelariei lui Gábor Bethlen. După cei opt ani, însă, rămâne brusc fără funcție și fără avere: la ordinul lui Bethlen este închis trei ani și jumătate la Gherla, detenție care îi marchează definitiv cariera și viitorul.


Până a fi închis, lumea îl știa de unitarian, dar fără îndoială, în secret, era sabatarian. O demonstrează și relația strânsă cu Eössi, dar nu numai ea. Acestea sunt resorturile prin care Pechi ajunge să separe complet sabatarianismul de creștinism și să elaboreze liturgia și credința sabatariană așa cum s-au păstrat ele peste veacuri.


Cât timp a fost cancelar, a făcut posibilă stabilirea evreilor spanioli din Turcia în Ardeal. Mai mult, prin influența pe care o avea, aceștia au putut forma o comunitate importantă în Cluj. Relația avută de Pechi cu ei l-au ajutat să își procure și o valoroasă bibliotecă personală, având astfel acces la lucrări și cărți rare de religie, etică și filosofie, bibliografia principală care l-au ajutat pe Pechi să scrie textele fundamentale ale sabatarienilor.


După ce a ieșit din închisoare, până la moartea lui Gábor Bethlen a dus o viață retrasă. Între timp, vremurile s-au schimbat, prigoana nu mai era cea de pe vremea lui Eössi, iar rândurile sabatarienilor s-au îngroșat din nou. În 1638, însă, sinodul format din reprezentanții celor pat culte recunoscute oficial în Transilvania a scos din nou sabatarianismul în afara legii, asumarea acestei credințe fiind pedepsită cu moartea și confiscarea întregii averi. N-au fost execuții, dar confiscările de averi erau de mare interes… Desființarea sectelor eretice și falimentarea lor era o metoda frecvent folosită, cu atât mai mult cu cât prin ea te puteai îmbogăți ușor și rapid. Oamenii bogați au fost adeseori deposedați de averea lor sub pretextul unor credințe eretice.


În aceste condiții, Pechi, deși foarte bătrân, rămâne totuși fidel tradițiilor sabatariene: părăsește Transilvania, pleacă în Moldova și de acolo în Turcia. Se spune că a devenit directorul tipografiei imperiale înființate în Galata, la Constantinopol. Alte voci susțin că a murit undeva în Ardeal, în 1642 sau 1643. În tot cazul, nu se știe unde a fost înmormântat.


Unui om ca Simon Pechi orice popor i-ar fi recunoscător, s-a mândri cu el și i-ar cinsti memoria. În Ardeal, operele sale sunt însă necunoscute, se prăfuiesc prin biblioteci sau colecții personale. Nu există niciun monument, nicio statuie, dar nici măcar o străduță care să amintească de el. „Și mi-e temă că nici n-o să existe vreodată”, spunea, la 1906, rabinul-șef al Târgu Mureșului. Din păcate, profeția stă și azi în picioare. Cu atât mai mult cu cât ultima comunitate de sabatarieni, cea din Bezidul Nou, a dispărut deja. La schimb cu un lac de acumulare.

$$$

 DE CE ALASKA FACE PARTE DIN STATELE UNITE ȘI NU CANADA SAU RUSIA


O bătălie de la Sitka în 1804 a început încorporarea vastului teritoriu de nord-vest în mâinile americanilor.


Hărțile Americii de Nord ridică o întrebare la care mulți privitori nu pot răspunde: De ce Alaska face parte din Statele Unite ale Americii și nu din Canada sau, de altfel, din Rusia?


Răspunsul scurt este că Statele Unite au cumpărat Alaska de la Rusia în 1867. Dar geografia pare să încurce logica acelei vânzări. Cel mai mare stat se află la doar 55 de mile peste strâmtoarea Bering față de Rusia și împarte o graniță de est de 1.538 de mile cu Canada. În plus, cel mai sudic oraș al Alaska, Ketchikan, se află la 608 mile nord de Bellingham, Washington, cel mai apropiat oraș din SUA. Cum au ajuns cele 663.268 mile pătrate ale Alaska în Statele Unite și nu în altă țară?


Răspunsul constă în rivalitatea de lungă durată dintre comercianții ruși și concurentul comercial al Marii Britanii, Hudson Bay Company, cu privire la bogățiile oferite de comerțul cu blănuri, ceea ce a dus la o bătălie aprigă și sângeroasă care l-a determinat pe exploratorul rus Alexander Baranov să revendice ceea ce a devenit Sitka, Alaska.


La 29 septembrie 1804, Katlian, șeful de război al tlingiților Sitkan, stătea în vârful unui promontoriu stâncos lângă satul său, pe malul sud-estului Alaska. Punctul său de observație oferea o vedere a unui port sufocat de sute de baidarka, ambarcațiunile indigene europene care au ajuns să numească caiace.


Tlingiții Sitkan, ca și restul tribului lor, erau un popor maritim combativ, aimiști ai căror șamani exercitau o influență puternică și ai căror războinici luptau mascați ca animale, cu trupurile vopsite în roșu, alb și negru. La fel ca polinezienii din Pacificul de Sud, Tlingiții au navigat în larg în canoe foarte decorate, deseori lungi de peste 70 de picioare. O sută de războinici, înarmați cu bâte, pumnale, sulițe, arcuri și săgeți, puteau încăpea la bord. În raiduri de-a lungul coastei de nord-vest a Pacificului, tlingiții au lovit sat peste sat, înrobindu-i pe cei pe care nu i-au ucis și acumulând dușmănie care a perpetuat secole de violență. Cu toate acestea, Katlian era în căutare nu pentru alți nativi, ci pentru ruși - în special, Alexander Baranov.


În 1741, Rusia revendicase Alaska ca o colonie, trimițând exploratori să cerceteze regiunea enormă și vânători pentru a aduce înapoi blănurile, printre cele mai valoroase mărfuri ale vremii. Companiile de comerț cu blănuri precum Golikov Shelikov au obținut profituri pe fondul concurenței acerbe din partea altor întreprinderi rusești și a provocărilor de a supraviețui în sălbăticia arctică și subarctică cu sprijin minim din partea guvernului Rusiei. Coloniștii ruși i-au tratat pe Tlingiți și pe alte popoare native cu cruzime, provocând represalii.


Comerciații ruși controlau Insulele Aleutine, peninsula care duce la ele, și Kodiak, o insulă aflată chiar lângă continent. Nativii acelei zone - aleuți, alutiiq și atabascanii - s-au aliat cu rușii din dorința de a obține avantajele economice față de triburile rivale cărora rușii le oferiseră.


În 1799, țarul Alexandru a consolidat companiile rusești de blană în Alaska într-o singură entitate, Russian American Company, care semăna cu Hudson's Bay Company, o prezență cvasi-guvernamentală în Canada controlată de englezi. Pe lângă obținerea de profit, îndatoririle Companiei Ruso-Americane au inclus ținerea străinilor departe de apele Alaska și împiedicarea populației native de a face comerț cu Compania din Golful Hudson și alți rivali internaționali.


Compania ruso-americană îl îmbogățise și îl ridicase pe Alexander Baranov. În anii 1780, funcționar la un magazin din afara Moscovei, Baranov a prins febra comerțului cu blănuri, motivându-l să-și abandoneze soția și fiica pentru Siberia. Cu bani împrumuți, a cumpărat arme pentru a le schimba cu blănurile animalelor prinse de indigenii Chukchi, care locuiau de-a lungul Mării Bering și erau o variantă rusă pe Tlingit, la 55 de mile est. La scurt timp după ce Baranov a sosit în Siberia, bandiții Chukchi l-au jefuit. În 1791, urmărit de creditori, Baranov și-a luat o slujbă pe care nimeni nu și-a dorit-o ca manager al lui Golikov Shelikov pe insula Kodiak, pe coasta de sud a Alaska. Pe drum, o furtună i-a distrus nava.


Odată ajuns la Kodiak, totuși, Baranov, cu aspectul firav, s-a dovedit un vârtej de nestăpânit. El s-a ocupat de construcția unui oraș pe care l-a numit după insulă și de construcția primului vas cu vele care a avut o chilă pe coasta Pacificului Americii de Nord. El a condus flote de baidarka împotriva celor ale concurenților, deportând ilegal angajații companiilor rivale în lanțuri, aparent pentru maltratarea băștinașilor. De asemenea, Baranov a încheiat înțelegeri cu căpitanii de nave americane care lucrau în apele din jurul Kodiak. Oamenii lui i-ar ajuta pe yankei să adune piei de vidră pe care americanii le-ar vinde în China, împărțind profiturile cu Shelikov. Aranjamentul îl punea pe Baranov în negru în fiecare an, mulțumindu-și stăpânii.


Dar populația de vidre de mare de pe coasta de sud era în scădere. În 1795, în căutarea unor terenuri de capcane mai bogate, Baranov - împins de Compania Hudson's Bay - a explorat nerevendicatul sud-est al Alaska, la 1.000 de mile sud-est de Kodiak și lăsat până acum războinicilor tlingiți. Baranov și oamenii săi au găsit vidre din belșug, dar și tlingiți folosind mărfuri comerciale britanice și purtând muschete britanice. Pentru a contracara influența Companiei Hudson's Bay, Baranov a decis să stabilească o așezare. El a negociat cu Tlingit pentru a cumpăra un teren lângă Sitka Sound, la șapte mile nord de Sheen Atika, un sat locuit Tlingit. Tipic pentru acest gen, Sheen Atika a constat din case lungi pictate viu și totemuri sculptate și decorate în mod elaborat. Dincolo de Sheen, Atika se profila pădurea Tongass, aproape impenetrabilă.


După ce a cumpărat terenul, situat de-a lungul rutelor maritime istorice, Baranov s-a întors la Kodiak și a început să impregneze partea de sud-est a Alaska cu avanposturi rusești. În 1799, pe baza reputației sale pentru eficiență și profit, țarul l-a numit pe Baranov guvernator general al coloniei reorganizate Rusia America și director general al Companiei Ruso-Americane nou creată.


Pe 7 iulie 1799, Baranov s-a întors la Sheen Atika cu 100 de ruși, 700 de aleuți și 300 de atabascani. El și oamenii lui au început să construiască ceea ce el a numit Reduta Sfântul Mihail, numită după un sfânt iubit al ortodoxiei ruse. Până iarna, forța de muncă ridicase un depozit, o fierărie, barăci, blocuri și locuințe pentru vânători. În acea primăvară, Baranov a navigat spre Kodiak, lăsând 25 de ruși și 55 de aleuți.


Compania ruso-americană își lua 75 la sută din pielea de vidră în și în jurul râului Sitka, dar relațiile dintre ruși și tlingiți se înrăutăiseră. Aroganți și pretențioși, rușii luau femei tlingit drept concubine și se întreceau cu vânătorii tlingiți pentru vânat. Alte clanuri Tlingit îi batjocoreau pe Kiks.adi pentru că sunt sclavii intruși. În timpul iernii anului 1801, clanurile s-au adunat pe Insula Amiralității, lângă ceea ce este acum Juneau, pentru a discuta problema rusă. Plătirea a inclus oameni ai Companiei Hudson's Bay, care au oferit arme de foc, pulbere și muniție. Tlingiții au decis să elimine Reduta Sfântul Mihail, care până în 1802 găzduia 29 de ruși, 200 de aleuți, câteva femei Alutiiq Kodiak și trei britanici care dezertaseră de pe corăbiile care treceau.


În iunie 1802, întăriți de războinici din clanurile vecine, șefii Katlian și Skautlelt au condus o acțiune împotriva Sfântului Mihail. În atac, Katlian a apucat un ciocan de fierar; în mâinile lui, greutatea și masa lui făceau mai mult o armă decât o unealtă. Dând foc așezării și unei nave neterminate, tlingiții au jefuit depozitul de piei al rușilor și au ucis majoritatea locuitorilor. Doar trei ruși și 20 de aleuți au supraviețuit, pentru a fi salvați de un căpitan de mare britanic care i-a răscumpărat de la Kodiak pentru 10.000 de ruble. Atacul a devastat veniturile Companiei Ruso-Americane și a zguduit astfel Pacific Rim, încât la 2.800 de mile până la sud, regele hawaian și partenerul comercial al rușilor Kamehameha au propus să trimită războinici pentru a-i ajuta pe ruși să reia așezarea și să-i pedepsească pe atacatori. Baranov a respins oferta lui Kamehameha. Intenționa să facă din recapturare o afacere ruso-americană și să reînființeze compania în sud-estul Alaska.


La Sheen Atika, şamanul Kiks.adi Stoonook i-a înfuriat pe ceilalţi săteni. Stoonook a descris viziuni pe care le avusese despre un rus cu minte răzbunătoare venind după ei. Avertismentele sale i-au convins pe Kiks.adi să construiască un fort. Șeful de război Katlian a ales un loc la sud de sat, învecinat cu râul Indian și delimitat de tărâmuri atât de adânci încât structura era protejată chiar și de focul tunurilor navale. Katlian a păstrat și praf de pușcă de la o călătorie cu canoea. Menționat ca o rezervă în cazul în care viziunea lui Stoonook se împlinește, fortul consta dintr-o palisadă groasă de molid - tlingiții sperau ca buștenii verzi să devieze ghiulele - înconjurând 14 clădiri. Când Kiks.adi l-au atacat pe Sfântul Mihail în 1802, alți tlingiți au trimis oameni. De data aceasta, alte clanuri s-au oprit, dar oamenii de la Compania Golfului Hudson au promis că vor furniza arme și, de asemenea, că vor fi cu ochii pe ruși.


Zile întregi, în timp ce flota lui Baranov s-a târât pe țărmul de sud-est al Alaska, cercetașii britanici și tlingiți au monitorizat invadatorii până când cei 250 de baidarka ale lor, care transportau 150 de ruși și 450 de luptători aleuți, au apărut de pe promontoriul pe care Katlian veghea. Războinicii săi și-au pictat trupurile în alb, albastru, maro și negru și și-au îmbrăcat măștile de animale – Katlian, cu ciocanul său de război, avea să lupte sub chipul unui corb.


Tlingiții nu știau că, în timp ce flotila lui Baranov vâslea din strâmtoarea Pearl spre Sitka Sound, a apărut nava rusă de război Neva. Comandat de Yuri Lisyanksy, Neva de 200 de picioare conducea primul turneu global al Rusiei. Lisyanksy făcuse un apel de pace lui Kodiak imediat după plecarea forței punitive a lui Baranov. Aflând despre planul lui Kodiak, Lisyansky s-a îndreptat direct spre Sheen Atika, prinzându-l pe Baranov când era pe cale să atace, Neva cu 43 de oameni având 14 tunuri și trei nave de patrulare, mărind dramatic puterea lui Baranov.


Încurajat, Baranov a acostat sub un pavilion de armistițiu la un Sheen Atika pustie; sătenii se retrăseseră spre sud, spre fortul palisat. Baranov a trimis negociatori la Katlian la fort cu o ofertă de a plăti a doua oară pentru terenul pe care se afla Reduta Sfântul Mihail. Prefăcându-se interesat, Katlian s-a oprit în timp ce oamenii lui au ajuns în fort, trimițând între timp oameni după pulbere. Membrii echipajului Neva au observat acele mișcări și l-au alertat pe Baranov, care a desfășurat pușcași. Când o canoe de tlingiți care transporta pulberea a aterizat, o lovitură rusă a declanșat o explozie care a ucis toți oamenii.


A doua zi, aleuții care vâsleau bărci de salvare din Neva au remorcat nava de război în râul Indian, la mai puțin de o milă de apărarea Tlingit. Sub focul de acoperire din navă, Baranov a acostat 150 de oameni și patru dintre micile tunuri ale navei. Guvernatorul și-a împărțit forțele, conducând o coloană de aleuți împotriva fortului. Apărătorii au deschis un baraj de muschete atât de intens că aleuții au alergat la baidarka lor. Baranov a trimis ruși pentru a recupera tunurile abandonate. 


Legănându-și ciocanul ca un buzdugan, Katlian cu chipul corbului a condus o ofensivă din fort. Forța pe care o poziționase peste râul Indian a atacat și ea. Cleștele tlingit a prins inamicul ca într-o menghină, rușii folosind cuțite de vânătoare și cremene pentru a lupta corp la corp împotriva pumnalelor, sulițelor și bâtelor Tlingit. Tlingiții respingeau rușii spre linia de plutire când Baranov a căzut cu o rană în piept. Însoțitorii săi, cu 12 morți și 26 răniți, s-au ascuns printre bolovani în jurul liderului lor. Din Neva, Lisyansky a tras cu tunuri cu un efect redus, apoi a trimis o echipă de salvare pentru a recupera supraviețuitorii. Un medic s-a dus la ei pentru a trata rănile guvernatorului. Abia după lăsarea întunericului rușii au putut să ajungă pe țărm și să-și recupereze tunurile.


Toată noaptea Tlingiții au sărbătorit. Batjocorind inamicul cu cântece, indienii au atârnat din palisada lor un cadavru rusesc fără cap, ciuruit de săgeți. Preluând comanda, Lisyanksy și-a pus mica sa flotă să bombardeze fortul Tlingit, din nou fără niciun efect. Rușii au coborât la țărm pentru a tăia copaci și a modela plute pe care să plutească tunurile și tunarii mai aproape de reduta nativă. Până la începutul după-amiezii, tunarii ruși încă nu pătrunseseră între zidurile fortului. Lisyansky a trimis un bărbat să ceară predarea, declanșând un hohot de râs. Katlian a spus că rușii ar trebui să se predea. Bombardamentul s-a reluat până la căderea nopții. În întuneric, tlingiții au discutat despre strategie. Pulberea era insuficientă. Alte clanuri nu îi ajutau. Indienii au decis să se retragă spre nord, pe locul unui sat îndelung adormit și să evadeze în Tongass.


La lumina zilei, Lisyansky l-a găsit pe Katlian aparent dispus să discute termenii. Rusul a oferit un armistițiu, împreună cu un schimb de ostatici și discuții suplimentare. Șeful a prelungit discuțiile în timp ce bătrânii îi pregăteau pe tlingiți să mărșăluiască spre strâmtoarea Pearl, de unde aveau să facă o canoe către o altă insulă și apoi să ajungă în pădure. Ziua a decurs într-o bâlbâială de tunuri și discuții de armistițiu. În cele din urmă, clanul a proclamat că membrii săi vor ieși din fort dimineața. În acea noapte, atacatorii au auzit din fort un cântec lung de tlingit, urmat de un sunet de tobe și țipete. Lisyansky a crezut că îi aude pe tlingiți pregătindu-se pentru capitulare. În dimineața zilei de 7 octombrie, rușii au intrat în palisadă pentru a întâlni o scenă ca dintr-un abator. „Un număr de copii mici au fost uciși, ca nu cumva strigătele lor să ducă la descoperirea retragerii”, a scris Lisyansky. O ariergardă de războinici tlingiți a ucis opt aleuți în golful Jamestown și alți aleuți în afara lui Sheen Akita. Având în vedere umbrele de rău augur ale Tongass, rușii au refuzat urmărirea ulterioară.


Baranov și-a pus aleuții să îngroape pruncii uciși, cu rugăciunile unui preot ortodox. Și-a condus oamenii înapoi în Sheen Akita, redenumind satul New Arhanghel, după orașul rus european Arhanghelsk de la Marea Albă. Guvernatorul stătea în inima satului în timp ce oamenii lui jefuiau rămășițele acestuia. „Arde locul blestemat!” urlă Baranov. La amurg, casele lungi și totemurile erau un infern.


Pentru a împiedica reutilizarea tlingiților a fortului lor îmbibat de sânge, rușii au demontat palisada și conținutul acesteia, punând, de asemenea, fundația pentru o casă guvernamentală, numită în timp Castelul lui Baranov, pe vârful promontoriului. Pentru a respinge un atac Tlingit, Neva a rămas până în noiembrie, alungând băștinașii și întărind cererile lui Baranov ca oamenii din Golful Hudson să părăsească sud-estul Alaska. Baranov a înconjurat Noul Arhanghel cu o palisadă care încorpora trei turnuri de veghe cu 32 de tunuri. Așezarea l-a depășit curând pe Kodiak la veniturile din blănuri. Baranov a construit un observator și prima școală din America de Nord care a educat albii și nativii împreună. Statura internațională a guvernatorului a crescut când, în 1806, a proiectat întoarcerea în Japonia a pescarilor naufragiați cu un an înainte, după ce s-au rătăcit.


Până în 1805, cel mai nou avanpost al Moscovei din America de Nord a atras vizite de la peste 200 de expediții de explorare reprezentând Rusia, Marea Britanie, Franța, Spania și Statele Unite. În 1808, Baranov a mutat capitala Americii Ruse de la Kodiak la Noul Arhanghel. Dependența Rusiei de cereale l-a determinat pe Baranov să organizeze expediții spre sud. În 1812, într-un district de coastă din nordul Californiei condus de spanioli, el a fondat Fort Ross - „Ross” este pronunția anglofonă a „Rossiya” sau „Rusia”) – lângă ceea ce este acum Jenner, California, ca un depozit pentru a aduce produse cerealiere în America Rusă. În 1809, guvernul țarist a transferat Insulele Kurile din Asia și peninsula Kamchatka sub jurisdicția Americii Ruse, făcând coastele Pacificului de Nord un ținut rusesc, cu Baranov conducătorul său și capitala lui Noul Arhanghel.


Baranov și-a căutat propria cădere prin depășirea atribuțiilor. În 1817, gândindu-se să-și avanseze hegemonia, a trimis o forță pentru a captura Kauai, Hawaii, de la regele Kamehameha. La Kauai, rușii au construit trei seturi de fortificații, cel mai mare numit Fort Elisabeth, pentru a susține un personaj local ca „rege al Kauai”. Kamehameha a contraatacat, făcând invadatorii să fugă înapoi în Alaska. Țarul, care dorea prietenie cu Hawaii, l-a scos pe Baranov din post. În martie 1819, fostul guvernator general în dizgrație se întorcea în Rusia, când a murit în largul insulei Java.


Baranov a fost ultimul guvernator civil al Americii Ruse, cu gânduri de profit; urmașii săi au fost militari lipsiți de pofta de a face bani. Alaska rusă s-a micșorat când guvernul a realocat Kurile și California altor departamente. În 1824, Rusia a permis companiei Golful Hudson să desfășoare comerțul cu blănuri în sud-estul Alaska. Relațiile cu tlingiții s-au înfierbântat, uneori clocotind.


Pierzând un război în Crimeea în favoarea Angliei în 1854 și un atac tlingit din 1858 asupra Sitka oprit doar de tunuri, guvernul țarist a decis să-și vândă colonia nord-americană, oferind-o Statelor Unite în 1859. Când a intervenit războiul civil american, țarul a negociat pentru scurt timp cu investitori privați din California, fără să se stabilească niciodată ceva concret. În cele din urmă a negociat cu Statele Unite pentru 7,2 milioane de dolari. Acordul a fost încheiat în 1867 sub supravegherea secretarului de stat american William Seward. Prețul considerabil, precauția față de expansiunea imperială și tensiunile cu tlingiții i-au determinat pe cinici să numească aranjamentul „Nebunia lui Seward”. Senatul a aprobat cumpărarea cu un singur vot pentru. Schimbarea proprietății nu a însemnat nimic pentru tlingiți. Încă din 1877, tribul asedia Sitka. Abia după goana după aur din 1880 de la Juneau și un aflux ulterior de misionari creștini, americanii au reușit să pacifice tribul, a cărui poziționare în Sheen Atika a contribuit la încorporarea lor – și a patriei lor – în Statele Unite ale Americii, mai degrabă decât în Rusia sau Canada.


CONCLUZIE: Deci, Alaska nu s-a vândut pentru 100 de ani, ci definitiv. Motivele țarului Alexandru sunt expuse mai sus.

$$$

 CUM SCRIA NICOLAE IORGA


Numit pe drept cuvânt, ,,patriarhul culturii române”, Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, enciclopedist, critic literar, documentarist, poet, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, academician român, s-a înscris, prin monumentala sa operă, în rândul marilor valori născute pe pământ moldav care au dus faima spiritualităţii româneşti în lume.


Despre acest erudit, veritabil om de legendă încă din timpul vieţii, Păstorel Teodoreanu nota undeva că Iorga „scrie în fiecare zi câte o carte, duminica câte două”.


Mânca ceva frugal, scria şi dormea pe apucate, scria enorm. Nimeni din România n-a scris atât de mult cât a scris Nicolae Iorga.


Citindu-i autobiografia de peste 800 de pagini, ,,O viață de om așa cum a fost”, descoperi fraza vie, febra adjectivelor și stilul oral, modul cum inspira firesc hazul anecdotei. Iar din toate acestea răzbat ecourile epocii în care a trăit, a scris, a iubit și a publicat istoricul Iorga.

Când scria despre un subiect, pornea de la grecii antici. Studia întâi despre ce s-a scris despre subiect, apoi venea totdeauna cu ceva original. Într-un catalog online al unei biblioteci, găsim în jur de 1.000 de titluri, peste 20.000 de articole şi recenzii, fără reeditări; conferințe, articole, piese de teatru, cugetări, însemnări din călătorii, povestiri, eseuri, studii de istorie, memorii, critică teatrală, studii politice, studii literare, cronici, portrete, scrisori.


Nicolae Iorga s-a născut în noaptea de 5 spre 6 iunie 1871, la Botoşani. ,,Anii de copilărie cu totul goi de amintiri despre tatăl cu care nu-mi era dat să schimb un gând, l-am ştiut din ce mi s-a spus despre dânsul”, scrie în volumul de memorii.


Copilăria şi adolescenţa sunt marcate de complexul sărăciei. Rămas fără tată la cinci ani, locuieşte în case modeste, iar vacanţele şi le petrece pe la mătuşile bogate ale familiei. De mic era un fenomen, ca memorie şi putere de judecată. Învăţa cu uşurinţă limbi străine. Avea putere de analiză şi sinteză. La doar 6 ani, citea literatură franceză, la 13 ani publica articole, la 19 ani era licenţiat în Litere.


Studiază la Iaşi şi frecventează cercurile ,,Junimii”. După licenţă, pleacă la Paris pentru trei ani, la şcoala doctorală. Se documentează în bibliotecile din Anglia, Italia, Germania. Cu un doctorat german şi unul francez, devine cunoscut în lume ca medievist, byzantinist, romanist, istoric al artelor şi filozof.


Se strecura de la universitate, unde era profesor, acasă, pe străzi lăturalnice, întotdeauna grăbit, îmbrăcat într-un macferlan larg, de culoare incertă, sub braţ cu umbrela de care nu se despărțea niciodată, cu o servietă mereu plină de tomuri masive de notițe, cu pălăria neagră, salutând stângaci sau uitând să răspundă saluturilor.


Sosea dimineața la facultate cu precizia unui cronometru și – fără să piardă mai mult de un minut în biroul său – intra în sala de curs, înainta spre catedră; abia instalat pe scaun, începea să vorbească în felul său particular, precipitat, urmărind din priviri însemnările din fața sa.

De îndată ce sfiala de la început i se risipea, își ridica ochii de pe catedră și alegea în sală chipul unui student, care i se părea că ascultă cu mai mare luare aminte. Îl fixa atunci drept în față, fără o clipă de răgaz, îi vorbea parcă numai și numai lui, îl sfredelea cu ochii săi pătrunzători și cenușii, până când tânărul intimidat își simțea pleoapele grele și își pleca privirile la pământ.

Tatăl unei familii numeroase, Iorga vorbea rar despre copii, iar – când o făcea – avea multă smerenie. Bani de buzunar nu avea, pentru că nu făcuse cumpărături vreodată. Când achiziţiona cărţi de la anticariat, nu făcea plata. După câteva zile, venea cineva de la Casa Şcoalelor şi plătea.

Predă cursuri la Universitatea din Bucureşti; este profesor universitar la doar 23 de ani, apoi devine rector. Ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte şi la vestita universitate franceză Sorbona din Paris. În 1898, devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1910, membru titular.


Ziarul frământă şi luminează conştiinţele


Se spunea despre Iorga că, în timpul unui voiaj cu trenul de la București la Paris și retur, scria, în legănarea vagonului cu paturi, o carte întreagă, două-trei conferințe și o sumedenie de articole pe deasupra. ,,Îi văzusem – scrie George Sbârcea în Cafeneaua cu Poeți și Amintiri (1989) – caligrafia măruntă, puricească, după sentința dată de tipografi, pe manuscrisul trimis «Tribunei», care semăna cu o înșirare de mărgele minuscule, literele având nu știu ce vagă gotică în forma lor. Nu cunoșteam prea multe despre grafologie, însă m-a izbit contradicția dintre scrisul acesta microscopic, sugerând modestie, dorința rămânerii în umbră, nevoie de izolare și sentiment de mesianism lohengrinian ce anima manifestările omului politic și ale ziaristului Iorga. Mă interesa ziaristul Iorga, cu ale sale articole ce trezeau admirație, legate de problemele arzătoare ale prezentului”.


Muzicologul și compozitorul George Sbârcea fusese mulți ani redactor al Revistei „Tribuna” din Cluj. A avut ocazia să-l cunoască bine. „La banchetul organizat în cinstea lui de către profesorii Universității, împreună cu scriitorii și ziariștii clujeni, i-am fost prezentat lui Nicolae Iorga de Ion Agârbiceanu. Îmi reținuse numele din paginile «Tribunei», pe care o citea regulat și din care îmi reprodusese niște articole în «Neamul românesc». Mi-a propus de îndată să preiau redacția pentru întreaga provincie a ziarului său din București. Am avut astfel prilejul, în următorii doi ani, să-l întâlnesc de câteva ori și să fiu primit în intimitatea acestui mare ziarist, pentru care presa era, cum o mărturisea de câte ori avea prilejul, un fel de făclie. «Trecând din mână în mână, ziarul frământă și luminează, fie numai pe câteva momente, conștiințele» – l-am auzit spunând. «Cum momentele astea se repetă zilnic, conștiința cititorului este menținută într-o stare de efervescență. Articolele noastre dispar în noianul cotidianului, ca râurile în largul mării, dar ele pot să dea soluții dificultăților de moment, să stimuleze și să îndemne la fapte».


Pe lângă scurtime și precizie, Iorga cerea celor ce colaborau la ziarul său semnalarea obiectivă a faptelor, spirit de observație, vioiciune, căldură. Stăruia mereu asupra ziaristului «plin de iubire pentru meseria sa» de la care aștepta gândire liberă, atenția întotdeauna trează, înțelegere rapidă, claritate în argumentare și sentimentul onoarei personale. Cei ce nu intră în presă fără acest buchet de calități – scrisese undeva – rămân la periferia gazetăriei, profesioniști mediocri. A afirmat într-unul din articolele sale că informarea onestă a semenilor noștri e o datorie morală de prim ordin, deoarece «noi, oamenii, suntem făcuți pentru a ne informa și a ne îndemna unii pe alții, aceasta fiind întâia datorie și cea mai mare plăcere».


Colaborarea mea cu «Neamul Românesc» a luat sfârșit – precizează George Sbârcea – deoarece, sub presiunea cenzurii, ziarul a trebuit să-și înceteze activitatea în 1940. Nicolae Iorga s-a retras vremelnic, cum spunea, din scrisul cotidian, luându-și rămas bun de la noi cu fraza pe care a publicat-o în revista sa, «Cuget clar»: «Steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimii»”.


Viaţa clădită pe nisip mişcător


Prelegerile lui, cu harul său polemic, erau o bogăţie de fapte şi evenimente, un adevărat film al epocii cu episoade ce captivau auditoriul. ,,Într-o după-amiază de iarnă, când a fost anunțată conferința lui la Universitatea din Cluj, un sfert de oraș păru că da năvală pe Strada Kogălniceanu. Piața Unirii, plină toată ziua de forfota trecătorilor, a rămas către ora cinci în stăpânirea ciorilor și a zăpezii: prezența între noi a lui Nicolae Iorga era un eveniment rar, care făgăduia un ceas sau două de desfătare. «Europa joacă pe funie ca o paiață alcoolică. Viața pare clădită pe nisip mișcător, toți suntem în pericol a fi prinși în vâltoarea lui», și-a început Iorga conferința. La început mi s-a părut din cale-afară de supărătoare, caraghioasă chiar, puternica lui graseiere, fiindcă nu auzisem pe nimeni să mănânce cu atâta lăcomie pe «r». Curând am uitat acest defect de pronunție, ridicol înainte, deoarece accentul lui Iorga dezvăluia neliniște, iar neliniștea cuprinsese întreaga asistență”, scria George Sbârcea în ale sale memorii.


Omorât mişeleşte de legionari


Hărțuit de o fire ambițioasă și impulsivă, savantul se amestecase în tot felul de intrigi politice, ce i-au atras moartea. A fost asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic, Prahova, de un grup de legionari. ,,Când am aflat de uciderea lui, la 27 noiembrie, mă aflasem refugiat la București. Duhul morții plutea în jurul și înăuntrul nostru. Cineva lipise pe un zid la Academie, în Piața Romană, o foaie mare de hârtie cu scris de mână: «Profesorul Iorga a fost omorât mișelește!».

Trecătorii se opreau în fața afișului, cu ochii pironiți pe cuvinte și parcă refuzau să înțeleagă că actul de barbarie vestea o eclipsă de lungă durată în viața tuturor. În acea toamnă îndoliată am continuat să scriu articole, dar Nicolae Iorga nu mai avea să le citească, să le judece, să laude câte ceva din ele, așa cum făcuse în acei doi ani, cât am fost în preajma lui, cu acea bucurie lăuntrică pe care o încerci în apropierea culmilor luminate de lumină” (George Sbârcea, ,,Cafeneaua cu Poeți și Amintiri”).


După moartea marelui savant, tot ce a avut în casă, inclusiv valoroasa bibliotecă, a rămas statului român. Spunea mereu că, atunci când a venit pe lume, nu avea nimic, iar când va muri nu va lua ceva.

R.M.

$$$

 ECATERINA TEODOROIU


Născută la 14 ianuarie 1894, în comuna Vădeni, jud. Gorj (în prezent cartier al municipiului Târgu Jiu), Ecaterina Teodoroiu a fost fiica agricultorilor Vasile și Elena, familie numeroasă, din care au mai făcut parte alți șapte frați.


Ecaterina a urmat cursurile școlii primare din comuna Vădeni și alte două clase primare în municipiul Târgu-Jiu, în anul 1909 absolvind Școala româno-germană din Târgu-Jiu. Documentele vremii o consemnează ca absolventă a Școlii de moașe din Bucureși, în anul 1915, înscriindu-se între timp în Asociația cercetașilor din România, în anul 1913.


După intrarea României în Primul Război Mondial, la 27-28 august 1916, Crucea Roșie Română a folosit numeroși cercetași în spitalele în care au fost îngrijiți răniții. Ecaterian Teodoroiu a făcut parte dintre cercetașii care au fost transferați în spitale, în perioada 10-18 octombrie 1916 pansând răniții în spitalul din Târgu-Jiu.


La 30 octombrie/12 noiembrie 1916, Ecaterina i-a dus alimente fratelui său, Nicolae, pe Dealul Sâmbotin, asistând la moartea acestuia, din cauza unui obuz care a căzut în apropiere. După explozie, Ecaterina și-a sărutat fratele și i-a spus: „La revedere, frate, te voi răzbuna eu”.


Pentru a-și onora promisiunea, Ecaterina s-a prezentat la colonelul Obogeanu, în comuna Dăneasa, cerând să fie înrolată ca voluntar, iar apoi a mers la colonelul Neagu Savel, solicitându-i același lucru. Acesta i-a ordonat colonelului Coandă să o includă în Regimentul 18 Infanterie, Batalionul II, Compania a 8-a, comandată de locotenentul Gheorghițoiu, care a repartizat-o la Grupul II din plutonul I.


După ce a fost primită ca voluntară în cadrul Regimentului 18 Infanterie, Ecaterina a fost capturată de germani, evadând după ce a tras cu revolverul în santinela care o escorta: „în urma unei lupte scurte, survenite din cauza unei surprinderi inamice, ea a fost făcută prizonieră și încolonată într-un mic convoi, împreună cu alți mulți soldați, a fost pornită spre Bumbești, sub paza unei santinele germane. Făcându-se noapte și profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe acre-l avea în sân și fără a avea un singur moment de ezitare a împușcat santinela. După această faptă a fugit imediat, împreună cu ceilalți prizonieri. Alt soldat german însă, auzind foc de armă, a tras focuri în direcția aceea și unul din gloanțe a lovit-o în piciorul drept, rănind-o ușor”.


Peste numai o zi, la 6/19 noiembrie 1916, a fost rănită de un obuz la ambele picioare, în apropiere de Filiași, fiind evacuată la București și apoi la Iași, în Spitalul „Regele Ferdinand”.


În ianuarie 1917, Ecaterina s-a reîntors la Regimentul 43/59 Infanterie, îngrijind răniții, iar generalul Broșteanu a ordonat, la 21 februarie 1917, ca voluntara să facă parte din efectivele regimentului: „Veți binevoi a cunoaște că Domnișoara Teodoroiu Ecaterina e conformată a-și continua serviciul ce îl îndeplinește la Corpul 7, comandat de Sublocot. Gh. Mănoiu.


Va fi considerată și tratată cu cea mai mare îngrijire, astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn și plin de sentimentul de sacrificiu al D-sale.


Va lua masa gratuit la popota ofițerilor, unde i se va da cinstea cuvenită”.


Considerată de către ofițerii români o Jeana D’Arc a noastră, faptele Ecaterinei au fost aduse la cunoștina Regelui Ferdinand, care prin Înaltul Decret No. 191/10.03.1917 a decorat-o cu Virtutea militară de război clasa a II-a: „Domnișoarei Teodoroiu Ecaterina, din legiunea de cercetașe „Domnul Tudor”, pentru vitejia și devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă. S-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat, cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat de la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiași”.


Referitor la luptele la care a participat Ecaterina Teodoroiu în cadrul Regimentului 18 Infanterie, menționarea datei de 16 octombrie 1916 în Înaltul Decret Regal este eronată, în contextul în care Ecaterina s-a prezentat la regiment, aflat la Dănești, la data de 2 noiembrie 1916.


O altă decorație pe care a primit-o Ecaterina, în perioada în care s-a aflat la Iași, a fost „Virtutea Cercetășească de aur”.


Deși colonelul Pomponiu a menționat într-un memoriu că Ecaterina ar fi primit și o a treia decorație („Bărbăție și Credință”), verificările efectuate la nivelul Ministerului Apărării nu au confirmat, prin comunicările primite de la „Biroul Decorațiilor” și de la „Marea Legiune a Cercetașilor”, că eroina ar fi fost distinsă și cu medalia „Bărbăție și Credință”.


O altă speculație referitoare la Ecaterina Teodoroiu a fost aceea că, odată cu acordarea decorației Virtutea militară de război clasa a II-a, voluntara a fost avansată la gradul de sublocotenent al armatei române. Pentru lămurirea acestei situații este necesară o analiză a legislației avansărilor în grad, în vigoare în timpul Primului Război Mondial. Astfel, Constituția din anul 1866 prevedea, la art. 93, că Regele conferea gradele militare în conformitate cu legea. Ori, prin Legea asupra înaintărilor în armată s-a menționat fără dubii, în cadrul art. 8, că nimeni nu putea fi înaintat la gradul de sublocotenent dacă nu îndeplinea una din următoarele condiții:


Să fi absolvit una din școlile pregătitoare militare.

Să fi căpătat gradul de sublocotenent în rezervă și să fi servit un an în această calitate, ca chemat temporar în serviciul activ.

Să fi servit doi ani, minimum, ca subofițer, într-un corp de trupă, din care unul ca reangajat.

De asemenea, potrivit art. 75 din legea menționată, toate înaintările și numirile în gradele de ofițeri se făceau prin Înalt Decret de către Rege, în urma unui raport al ministrului de război și a publicării ulterioare în „Monitorul oficial al Oastei”.


În cazul Ecaterinei Teodoroiu se poate observa cu ușurință că aceasta nu a îndeplinit niciuna din cele trei condiții pentru a fi avansată la gradul de sublocotenent.


Cercetările efectuate la nivelul Ministerului Apărării Naționale, în anul 1928, au dus la concluzia că „nimeni nu ne-a putut produce un act, vreun brevet, vreun Înalt Decret, vreo D.M. sau orice alt document justificativ” privind avansarea Ecaterinei Teodoroiu la gradul de sublocotenent.


Singurii care au susținut verbal că Ecaterina Teodoroiu a fost avansată la gradul de sublocotenent onorific (sic!) au fost coloneii Pomponiu și Jipa. Astfel, colonelul Pomponiu a precizat că „Prințul Carol a intervenit la M.S. Regele, care i-a conferit gradul de sublt. Onorific” sau că „în spitalul de la Iași, M.S. Regina, vizitând răniții și găsind acolo pe Ecaterina Teodoroiu, în Înalta Sa clemență, i-a conferit gradul de sublt. onorific”.


În schimb, colonelul Jipa a susținut varianta acordării gradului de subloconenet onorific de către Regele Ferdinand: ‹‹La 19 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu medalila „Virtutea Militară” și i-a acordat gradul de sublt. onorific în Reg. 43/59 Inf, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului››.


După ce a a fost externată din spital, la 23 ianuarie/5 februarie 1917, Ecaterina s-a întors la Regimentul 43/59 Infanterie, aflat în refacere la Codăești, implicându-se în combaterea tifosului exantematic „și chiar de multe ori a gătit la bucătărie pentru soldați”. Până în august 1917, Ecaterina a participat la aceleași lecții la care au fost trimiși ofițerii și la conferințele la care s-a discutat despre „aplicarea noilor metode de luptă”.


Dorind să o protejeze, prin neimplicarea directă la luptele din Campania anului 1917, generalul Ernest Broșteanu, aflat la cartierul general al Diviziei a XI-a, i-a sugerat Ecaterinei să accepte să fie mutată la un spitalul mobil, însă răspunsul acesteia a fost dezarmant: „Ţin cu orice preţ să iau parte la lupte!”.


Plecarea pe front a Regimentului 43/59 Infanterie a avut loc la 4/17 august 1917, iar colonelul Pomponiu a descris-o pe Ecaterina Teodoroiu ca fiind „îmbrăcată ofițerește și având asupra sa: arma, ranița, cartușiera cu 160 de cartușe, 5 grenade, mai purta și un sac de pesmeți, în care avea însă tot cartușe („Hrană pentru nemți”, cum zicea ea). Toate marșurile inerente intrării regimentului pe front le-a executat pe jos, dând pildă soldaților de rezistență și bărbăție, cu tot drumul accidentat și noroios, adesea până la genunchi”.


Regimentul Ecaterinei Teodoroiu a intrat în dispozitivul de luptă la 20 august/2 septembrie 1917, fiind amplasat în tranșeele de pe Dealul Secului.


La 22 august/4 septembrie 1917, Ecaterina se afla într-un pluton din Compania a 7-a, pe Dealul Secului. Militarii germani au atacat pozițiile române, iar Ecaterina le-a arătat soldaților direcția de înaintare, cu casca în mîna dreaptă, întinsă spre inamic, ținând arma în mâna stângă și strigând: „Înainte băieţi, înainte, nu vedeți că sunt între voi ?”. În acel moment a fost lovită în piept de două gloanțe, trase de o mitralieră a unor unități din Regimentul 40 Rezervă german, murind pe loc. Ridicată de brancardieri, Ecaterina a fost dusă la postul de comandă al Regimentului 43/59 Infanterie, unde a rămas până a doua zi, fiind înmormântată cu onoruri militare în Valea Zăbrăuciorului, la 23 august/5 septembrie 1917, lângă casa viei Apostoleanu, alături de mormântul căpitanului Morjan Dumitru, mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi înainte, la 21 august/3 septembrie 1917, cauza decesului fiind o lovitură de glonț la nivelul capului.


Pentru fapta sa de arme, Ecaterina Teodoroiu a fost citată prin Ordin de Zi al Regimentului „Lupeni”: ‹‹În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită-i în inima-i generoasă, de două gloanțe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu , din Compania a 7-a.

Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o pe drept cuvânt „Eroina de la Jiu” şi-a dat şi-a dat suprema jertfă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul Țării noastre, cotropit de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost pilda celor mai viteji apărători ai Țării, pe care i-a întrecut prin puterea cu care-și înfrângea slăbiciunea femeiască, știind să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositor în așa preț.

Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tg. Jiu, aceea care și-a desfășurat o energie rară împotriva morții albe, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornindu-se în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a răzbunării, de a cărei pregătire a luat și ea parte activă.

A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea ostașului, nu pentru a obține apoteoza de vorbă, ci pentru că așa cerea inima ei, că i se împlinește datorită victoriei.

Aceia care în vitejia-i comunicativă se descoperă, spre a-și îndema oștenii, vorbindu-le: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, are drept în clipa aceasta la cinstirea veșnică a atuturor Românilor.

Pentru dragostea-i de Țară, pentru sentimentu-i rar al datoriei, pentru energia și avântul cu care și-a împlinit ceea ce socotea o misiune, până la jertfa supremă, o citez prin ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostașilor.”


Osemintele eroinei au fost exhumate din Valea Glodului, la 4 iunie 1921, fiind depuse în cavoul din fața Primăriei Târgu Jiu, la 9 iunie 1921, cu prilejul Centenarului Tudor Vladimirescu.


Ulterior, cavoul a fost decorat cu un sarcofag sculptat în piatră, de către sculptorița Milița Pătrașcu, inaugurarea acestuia având loc la 8 septembrie 1935.

$$$

  M-am întâlnit cu tot trecutul, tată  .  M-am întâlnit cu tot trecutul, tată, Cu oameni care-ți știu și plâns și glas, Mi-au povestit de st...