$$$

 DUMITRU IACOBESCU

D. Iacobescu (Dumitru Iacobescu, numele adevărat Armand Iacobsohn, n. 1893, Craiova – d. 9 octombrie 1913, București): A urmat liceul la Seminarul Pedagogic Universitar din București. D. Iacobescu a fost membru al cercului literar creat de Ion Minulescu în jurul revistei Insula. A început să publice încă din prima tinerețe, colaborând la revistele: Insula, Noua Revistă Română, Flacăra, Noi pagini literare, Biruința, Ilustrația Națională, Arta, Ramuri. D. Iacobescu a murit foarte tânăr, la doar 20 de ani, răpus de tuberculoză. O mare parte din opera lui nu a fost publicată în timpul vieții, fiind păstrată în câteva caiete manuscrise. Versurile sale originale, împreună cu traducerile din Baudelaire, Verlaine, Samain și Mallarmé, au fost cuprinse în volumul Quasi, publicat în 1930 și prefațat de Perpessicius.

„Trăind în epoca premergătoare marilor reforme sociale, în epoca aceea când în bătrâna Europă începuse sedimentarea unei spiritualități noi, D. Iacobescu a fost primul poet al nostru care, cu toată vârsta lui fragedă, a înlesnit fără nici un efort, filiațiunea între eleganța spiritului francez, manifestată, atunci, prin acordurile de nouă coloratură ale simbolismului, și curentele poeticei locale, care năzuiau spre un ideal de artă născut din brazdă și destinat acesteia. În vacarmul acelui început de veac, care anunța, printre altele, o tehnică noua a sensibilității, D. Iacobescu și-a trăit poezia singur și sincer, în afara oricăror dogme, și niciodată aceasta izolare nu l-a făcut să se considere un « neînțeles ». Sufletul său copleșit de un extaz continuu, tiran deci, și-a tremurat emoția fără să se caute, fără să se definească.” (extras din cronica “Configurația poeticei lui D. Iacobescu” – semnată de Tudor Scarlat – publicată în „Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 ianuarie 1936)

Amintiri, în amurg

Amurgul cască roze mari de sânge,

Prin parc țâșnesc izvoare de parfum...

Ascult cum plâng fântânile și cum

Pe nervii mei arcușul serii plânge.

E-o muzică pierzându-se'n trecut,

Un vis fugind pe o strună de vioară,

Trezind ecoul stins odinioară

Și-amantele ce dorm în gropi de lut.

Ce triste sunt!

                  - Cu ochii mari și reci,

Se-adună gânditoare pe poteci,

În mâini purtându-și inimile goale.

Apoi cu gesturi mute și domoale

Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,

Și îmi sărută sufletul, plângând.

(“Universul literar” – 28 martie 1920)

Vers pervers

Prin storuri se răsfrânge

           lumina de amiază,

E plină atmosfera

           de plante dulci și moi...

Într'un salon ce doarme

           o canapea veghează...

Tăcere'nduioșată

           de șoapte...

                     iar apoi:

Când mâna mă respinge

           piciorul mă provoacă,

Privirea mă refuză

           și buzele mă cer, —

Iar sufletele noastre

           dansează și se joacă

Ca două mici maimuțe

           pe-o creangă de palmier.

(din volumul “60 scriitori români de origină evreească” - S. Podoleanu - 1935)

 

 

Tristeți de seră

Închide ochii, mis.........

                                 Tăcere!

Nu simți cum în penumbra caldei sere

Blazatele corole de-aristrocratici crini

Își plimbă'ncet tristețea prin nervii noștri fini?

Ascultă:

O fântână lovind un mic bazin

Își mestecă murmurul cu florile de crin,

Și dă tristeții albe nuanțe de suspin.

Și'n timp ce ziua moare de-o grea tuberculoză

Stropind tot parcul veșted cu sângele-i bolnav,—

închisă'n glastre, sera se face tot mai roză

Și freamătul tristeții se face mai suav.

Păstrează-ți veșnic sufletul închis,

O, miss; o, blondă miss...

Învăluie murmurul bazinelor ce curg

În izolarea roză de seră în amurg,

În care să plutească singuratic

Tristețea unui vis aristocratic.

 

(din volumul “60 scriitori români de origină evreească” - S. Podoleanu - 1935)

Noapte de toamnă

Amanți târzii, din mica

           mansardă solitară,

Privim cum umblă noaptea

           cu pași de lup pe-afară.

Pe străzi catifelate,

           și pe fațade sumbre,

Alunecă dantela

           de stele și de umbre.

Iar liniștea își plimbă

           castelul de mătase

Cu turnuri adormite,

           cu bolti și cu terase,

Din care-o mână fină

           aruncă flori albastre

În parcurile moarte

           și'n sufletele noastre.

(din volumul “60 scriitori români de origină evreească” - S. Podoleanu - 1935)

 

Zile de vară

Mi-e somn - și somnolența mea bolnavă

Alunecă ușor către liman,

Alunecă ușor ca o epavă

Pe apa unui luciu african.

Din zi în zi,

O oboseală leneșă și dulce

Mă leagănă cu lâncezeala

                                 unui prohod oriental,

Iar sufletu-mi se pleacă, greu și pal,

Mai mult și tot mai dornic, să se culce.

O, adormi, adormi

În calmul nesfârșitelor pustii,

Troienit de valuri largi de soare,

De imense liniști arzătoare,

De nisipuri sterpe și latente

Și de-un șir de veacuri decadente!

(din volumul “60 scriitori români de origină evreească” - S. Podoleanu - 1935)

 

 Fantezie

Va fi o noapte liniștită...

   și marea sânu'și va deschide

Ca'n legănări adormitoare

   să mă scufunde pentru veci

În țări de liniște eternă

   În care triste nereide

Mă vor culca pe mușchiuri fine

   și-mi vor închide ochii reci.

Eu voi dormi adânc... deasupra-mi

   aceieași valuri largi de ghiață

și vor urma oftarea surdă

   și pribegia fără rost;

Vor răsări mărgeanuri roșii

   În locul sângelui ce-a fost;

Mărgeanuri roșii ce prin muguri,

   vor înflori tot mai departe,

Se vor urca din adâncime,

   se vor urca mereu, - și-apoi

Vor împleti la suprafață

   o insulă de roze moarte,

Pe care undele-obosite

   o vor stropi cu lacrămi noi.

Iar când, cu aripi istovite

   de-atâta zbor prin zarea mută,

Venivor păsările apei

  la ea să caute liman –

Această lume solitară,

   din sbucium și din răni născută,

Va fi un leagăn de odihnă

   A călătorului ocean.

(“Universul literar” – 18 ianuarie 1920)

Volume publicate:

Quasi (editura “Cultura Națională”, 1930; volumul a fost republicat de editura Aius, 2014)

Surse:

- Revista “Universul literar” – numărul 18 ianuarie 1920

- Revista “Universul literar” – numărul 28 martie 1920

- cronica “Configurația poeticei lui D. Iacobescu” – semnată de Tudor Scarlat – publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 ianuarie 1936

- S. Podoleanu - volumul “60 scriitori români de origină evreească” – publicat de Editura “Slova”, București, 1935