$$$

 La 17 Aprilie, 1918 s-a înființat, la Paris, “Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, care a militat pentru unirea cu România. 

Se cunoaște mai puţin despre banaţeanul Traian Vuia că, la 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui, s-a înființat, la Paris, “Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, care a militat pentru dobândirea independenţei Transilvaniei şi unirea cu România.

În timpul primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de Invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate.

A redactat mai multe manifeste destinate soldatilor de nationalitate romana, ceha, slovaca, sarba şi alte naţionalitaţi din randul armatei austro-ungare.

Comitetul a editat si o revista, „La Transylvanie”, la care a colaborat si Traian Vuia cu mai multe articole.

Traian Vuia a fost foarte critic asupra modului in care s-a infaptuit unirea Romaniei cu Banatul şi Transilvania, considerand o mare greseala lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Roman, care sa fi aparat interesele ardelenilor si sa fi permis cu timpul o „occidentalizare” a Romaniei si nu viceversa, o „balcanizare” a Transilvaniei:

”Daca guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce sa danseze pe ghiaţa, ca magarul, şi daca o noua comoţiune europeana nu zguduie din temelii Romania Noua, de acum 20-30 de ani, ne vom trezi balcanizaţi. Dupa ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, daca amestecam fructe sanatoase cu fructe stricate, este evident ca nu cele stricate se vor insanatoşi prin contactul lor cu cele sanatoase, ci şi cele bune vor putrezi”.

”Toata Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zambet şi au zis ca suntem naivi ca n-au avut nevoie decat de a deschide uşa casei in care noi am intrat de voie.

Cand doi indivizi se asociaza, cand doua societaţi fuzioneaza, se face un contract, un pact.

Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate” – i-a scris Traian Vuia, in 1922, avocatului George Dobrin, intaiul prefect al Lugojului dupa Unire şi fruntaş al Partidului Naţional Roman din Banat.

“Trebuie sa ramanem şi de aici inainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor…”

Iată ce scria Traian Vuia în 1922 şi poate înţelegeţi şi ce şi de ce se întâmplă în prezent în societatea românească:

”Cind in 1917 şi 1918 prin forţa imprejurarilor şi neimpins de nici o ambiţiune personala am fost silit sa ma ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit sa vad virful urechilor lor. Ei nu admiteau nici macar termenul „unire”.

Baza anexarei dupa dinşii trebuia sa fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui in razboiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte „droit de conquète” . Şi intr-adevar, Unirea s-a facut pe aceasta baza. Ei, ca sa nu vatame susceptibilitatea şi ştiind ca suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lasat sa vorbim despre Unire, lasind ca timpul sa ne trezeasca. De altcum dinşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decit noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, sa nu uitam proverbul maghiar: „zemesé a világ” – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca sa se instapineasca la noi, sa se aşeze administrativ şi militareşte. Imprejurarile, in special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, ca indata ce s-au simţit stapini, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvint, „Unirea” a fost o bataie de cuvinte, ea n-a fost decit o anexare deghizata, un hap amar invaluit in zahar. N-avem sa ne invinovaţim decit pe noi inşine: lipsa noastra de inţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastra proverbiala, absenţa unui barbat cu pregatire europeana, o naivitate nepermisa la aceia cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastra: „mintea romanului este cea din urma”. „Denkfacilheit” a romanului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce ma intristeaza mai mult şi ma face sa ma lapad de optimismul meu obicinuit este cind ma gindesc la acea ce mi-aţi repetat de atitea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie sa raminem şi de aici inainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor”…

După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în anul 1932 și în anul 1934.

În timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a facut parte din mișcarea de rezistența din Franța și a fost ales președinte al primului comitet legal al „Frontului Național Român”, unde a depus o muncă asiduă și a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Abia după terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România, unde a murit la 3 septembrie 1950, la București

Bibliografoe: Biblioteca Academiei, Institutul Naţional al Patrimoniului şi alte surse...